“Viața Sfântului Grigorie Palama și a familiei sale. (documentar din 2009, subtitrat în limba română)

Mulțumim părintelui Ieromonah Grigorie Benea pentru tălmăcire!

Mai multe detalii despre viața Sf. Grigorie găsiți AICI

Sfântul Luca al Crimeei – Cuvânt în cea de-a doua Duminică din Postul Mare

Dacă, precum vă amintiţi, în cea dintâi Duminică a Marelui Post Sfânta Biserică a prăznuit întărirea Ortodoxiei de către cele şapte Sinoade Ecumenice, în cea de-a doua ea cinsteşte pomenirea ierarhului Grigorie Palama, marele apărător al Ortodoxiei.

Acesta a trăit în al XIV-lea veac, la aproape şase sute de ani după ultimul Sinod Ecumenic. A primit o educaţie aleasă, fiind apropiat al împăratului din Bizanţ, dar a părăsit curând viaţa de la curte şi s-a retras în muntele Athos, fiindcă sufletul lui năzuia spre împărtăşirea statornică şi nedespărţită cu Dumnezeu. În zilele lui s-a ridicat hulă asupra monahismului şi mai ales asupra călugărilor din Athos, care erau defăimaţi pentru faptul că-şi închinaseră întreaga viaţă numai slujirii lui Dumnezeu, cugetării la cele dumnezeieşti şi rugăciunii.

Sfântul Grigorie i-a înfierat cu mare putere pe aceşti hulitori, ridicându-se în apărarea monahismului ortodox, în acea vreme s-a ridicat ereticul Varlaam, care propovăduia învăţătură greşită că, schimbându-Se la faţă în muntele Taborului, Domnul Iisus Hristos nu ar fi strălucit cu lumina dumnezeiască, ci cu o lumină pământească, obişnuită. Sfântul Grigorie l-a dat în vileag că eretic, învăţând cu tărie că lumina taborică este dumnezeiască.

Învăţătura ortodoxă despre Icoane

I. Ce reprezintă icoana ortodoxă pentru creştini?

Biserica Ortodoxă păstrează o bogăţie imensă în domeniul gândirii patristice şi al Sfintei Liturghii, din care face parte şi icoana.

Cuvântul icoană este de origine greacă: εικον = “eikon” înseamnă “chip, imagine, portret”. Cinstirea iconanelor ocupă un loc foarte important în învăţătura ortodoxă. Aceasta pentru că icoana nu este o simplă imagine, nici o ilustraţie a Sfintei Scripturi. Ea este ceva mai mult: mesajul evanghelic, un obiect de cult care face parte integrantă din viaţa liturgică. Aşa se explică importanţa pe care Biserica o dă imaginii (icoanei); se înţelege că nu oricărei imagini (reprezentări), ci imaginii specifice (icoanei), pe care ea însăşi a făurit-o în decursul istoriei sale în lupta împotriva păgânismului şi a ereziilor, pe care a plătit-o cu sângele unui mare număr de martiri şi mărturisitori în timpul perioadei iconoclaste (726 – 843 d.Hr.). Aflaţi mai multe »

Femeia este viata si cu ea tine Dumnezeu!

Acum, la inceputul batranetii mele, imi pot deslusi ceea ce m-a fascinat din primavara copilariei! Cele doua fiinte unice pe pamant si in Cer: Maica Domnului si mama care m-a nascut! Cele mai apropiate fiinte fara de care n-as fi fost si n-as fi primit ocrotirea sub sfantul Omofor.

De cate ori stateam la masa si mai intarziam in glume si in zbenguieli, mama mi-o reteza scurt: Mancati mai repede ca Maica Domnului sta in genunchi!

Isi poate imagina oricine ce efect extraordinar au avut spusele mamei, pe un ton extrem de serios, care-mi face fiori si acum, cand scriu aceste randuri. N-am mai auzit niciodata pe nimeni spunand. Cum adica, sa stea Maica Domnului in genunchi atat timp cat noi mancam? De unde a auzit mama acest lucru? N-am intrebat-o si nici n-am aflat pana acum. S-ar putea sa se mai spuna aceste cuvinte in spatiul nostru binecuvantat de Dumnezeu!

Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2014

clik pe imagine

Sfântul Vasile cel Mare: Despre post

“Dar, pentru ca postul să fie vrednic de laudă, nu-i de ajuns numai să ne înfrânăm de la mâncăruri; trebuie să postim post primit si bineplăcut lui Dumnezeu. Iar postul adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de pofte, de bârfeli, de minciună, de jurământul strâmb. Lipsa acestora este postul adevărat. În ele stă postul cel bun.”

(Sfântul Vasile cel Mare, Despre post, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, pag. 34)

“Postul păzeşte pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân; părul alb, împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; este frâul pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei. Aşa sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă.”

(Sfântul Vasile cel Mare, Despre post, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, pag. 29)

Despre Canonul cel Mare - Parintele Teofil Paraian

- Parinte Teofil, Postul Mare este rastimpul in care omul este chemat sa se cerceteze pe sine mai mult decat altadata, sa se apropie mai mult de Dumnezeu. Pentru aceasta Biserica noastra Ortodoxa ne intampina cu slujbe mai multe si mai lungi, dintre acestea Canonul cel Mare are un loc deosebit. Ce este, de fapt, Canonul cel Mare? 

- Canonul cel Mare este un canon mare, cel mai mare canon din toate canoanele cate sunt in randuiala Bisericii noastre, prin lungimea lui, prin bogatia lui, prin alcatuirile din care este compus. Canoanele Bisericii noastre, canoanele de slujba, sunt alcatuiri care au in general opt cantari numarate ca noua pentru ca una lipseste de obicei si anume cantarea a doua. Canonul cel Mare are si cantarea a doua, de altfel in Triod sunt mai multe canoane care au toate cele noua cantari. Nu este vorba de o singura cantare, ci e vorba de alcatuiri din mai multe ziceri care impreuna formeaza ceea ce numim noi o cantare, cantarea intaia, cantarea a doua, cantarea a treia s.a.m.d. Canonul cel Mare are multe alcatuiri de felul acesta apartinand fiecarei cantari si de pe urma faptului ca este lung se numeste Canonul cel Mare. 

Rugăciune la începutul Postului Mare

Dumnezeule Cel Prea Înalt, Care eşti slăvit de toată făptura cu cântări de laudă, Cel Ce Te odihneşti pe scaunul slavei, dar nu Te depărtezi nici de scaunele inimilor smerite, Izvorul Cel pururea curgător al bunătăţii, Care adapi din destul brazdele inimilor umilite şi trimiţi la bună vreme lumina şi căldura iubirii Tale de oameni, ca să culegi din lanul sufletelor spicele faptelor bune, Însuţi Îndurate Stăpâne, Oceanul milostivirii întru Care cufundăm toate nădejdile noastre de mântuire, Cel nevăzut de heruvimi, dar arătat de oameni în oglinda Trupului Unuia Născut Fiului Tău, ia aminte la nevredncele noastre rugăciuni şi revarsă din destul tuturor roua milei Tale dătătoare de pace.

Biblia in istorie - Izgonirea lui Adam din Rai

La mulți ani!

De ce Duminica izgonirii lui Adam din Rai?

Omul a fost creat pentru Rai, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a fi în comuniune cu El. Însă păcatul său l-a lipsit de această viaţă fericită şi existenţa sa pe pământ este un exil. Hristos deschide uşa Raiului oricui îl urmează, iar Biserica, descoperindu-ne frumu­seţea împărăţiei, face din viaţa noastră o călătorie spre patria cerească. 

Tema izgonirii lui Adam din Rai, legată de Duminica Lăsatului sec de brânză, reprezintă otranspunere a expulzării penitenţilor în afara bisericii care, odinioară, avea loc atunci. Aceştia trebuiau să rămână în afara uşilor bisericii, icoană a Raiului, şi să-şi plângă păcatele, pentru a fi reintroduşi în ea, împreună cu catehumenii, la sfârşitul Postului Mare. De aceea, imnografia acestei duminici se întemeiază pe imaginea lui Adam plân­gând înaintea porţilor Raiului: „Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: Vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am de­părtat. Aflaţi mai multe »

Danion Vasile - predica la Duminica izgonirii lui Adam din Rai

Evanghelia despre Înfricoşata Judecată

Statisticienii socotesc că pe faţa pământului există un milion şi jumătate de locuitori. Dintre toţi aceştia nu există nici măcar o singură persoană care, folosindu-şi însuşirile minţii, să vă poată spune ce se va întâmpla cu lumea la sfârşitul veacurilor şi ce se va întâmpla cu noi când vom muri. Şi toate miile de milioane de oameni care au trăit pe pământ înaintea noastră nu ne puteau spune în nici un chip, prin însuşirile minţii lor, cu hotărâre şi fără tăgadă, despre sfârşitul lumii, şi ce ne aşteaptă după moarte – ceva ce să putem pricepe cu adevărat, cu minţile şi cu inimile noastre. Viaţa noastră este scurtă şi zilele noastre sunt numărate, dar veacurile sunt lungi – socotite în sute şi sute de ani. Care dintre noi poate să îmbrăţişeze veacurile de la hotarele lor până la sfârşitul lor, şi să vadă lucrurile cele de pe urmă şi să ne povestească tuturor celorlalţi, spunând: “La sfârşitul veacurilor va fi aşa şi aşa; cu lumea va fi aşa şi aşa şi cu oamenii va fi aşa şi aşa.”?

Să ne pregătim pentru Ziua Judecăţii

Să începem  să ne pregătim pentru ziua cea mare a celei de-a doua Veniri. Atunci vom da „examenele“. Deci să privim „programa disciplinelor“ şi să studiem ceea ce am neglijat, să le aprofundam pe cele pe care le ştim, să recitim ceea ce am uitat. Trebuie să ne silim, pentru că ceasul morţii noastre este necunoscut. Poate astăzi, poate mâine deja vom fi chemaţi: „Teofan Vişinschi, Nicolae Tabovscaia… ieşi…!“ Şi atunci nu vom avea nici caiete, nici cărţi ca să ne inspirăm… nu va fi cu noi nimeni care să ne sufle… fiecare va fi ascultat singur şi va fi „notat“ de către Marele Judecător, având drept criteriu faptele lui pământeşti.

Vă invităm la Slujba de pomenire a celor răposați (Moșii de iarnă)

Sâmbătă, 22 februarie, 2014 vom săvârși Slujba de pomenire a celor răposați (Moșii de iarnă), de la ora 9 dimineața. Dumnezeu să-i pomenească în Ceruri.Amin!

Cu dragoste părintească,
Pr. Eugen-Vasile Barz

Despre semnificatia Sambetei Pomenirii celor adormiti

“In ajunul acestei zile (Sambata lasatului sec de carne), Biserica ne invita la o pomenire generala a celor ce “au adormit intru nadejdea invierii si vietii vesnice“. Aceasta este, intr-adevar, ziua cea mare de rugaciune a Bisericii pentru cei morti.

Pentru a intelege sensul legaturii dintre Postul Pastelui si rugaciunea pentru cei adormiti, trebuie sa ne amintim ca crestinismul este religia iubirii. Hristos le-a lasat apostolilor nu o doctrina a mantuirii individuale, ci o noua porunca – “sa se iubeasca unul pe altul“, adaugand: “Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unul catre altul“.

Sfântul Ioan Maximovici, predică la Duminica Fiului risipitor

„Şi i-a spus tânărul tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!»“.

În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri.

Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei – într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor.

Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii.

„Sunt moştenitorul unei mari averi – cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu.” Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoare a plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească.

Biblia in istorie - Pilda vamesului si a fariseului

Tâlcul Evangheliei. Vameşul şi Fariseul (Luca 18, 9-14). Prima duminică din Triod

de Pr. Noël Tanazacq

Această parabolă este un moment duhovnicesc: prin ea Hristos ne dezvăluie cugetele dumnezeieşti, privirea lui Dumnezeu către Om. Astfel de descoperire nu putea fi făcută de către prooroci, ci putea ieşi doar din gura însăşi a lui Dumnezeu. Fiul ne arată miezul vieţii duhovniceşti, lăuntrice, de dincolo de aparenţe. Această parabolă se găseşte numai la Sfântul Apostol Luca, adică la Sfântul Pavel, pentru care Luca făcea slujbă de scriitor.

Domnul se află la sfârşitul lucrării sale din Galileea şi curând va începe „urcarea către Ierusalim” pentru a săvârşi mântuirea lumii; El istoriseşte atunci o serie de parabole, între care aceasta este cea din urmă. Este impresionantă prin realismul ei şi extrem de aspră pentru evrei, ca un „bici duhovnicesc”.

Evanghelia stăruinţei în rugăciune (Matei 15, 21-28)

Nimeni nu poate gusta din dulceaţa binelui dacă nu stăruieşte în bine, pentru că pe calea binelui gustăm la început amărăciune şi abia după aceea dulceaţă.

Întreaga fire ne învaţă stăruinţa. Ar mai ajunge puieţii de brad pădure, dacă s-ar înspăimânta de ameninţarea furtunii şi a zăpezii? Ar mai ajunge râurile râuri dacă nu şi-ar săpa albii adânci? Aleargă cumva furnicile să-şi ia viaţa când căsuţele lor sunt strivite de roţi în drum? NuFemeia-cananeanca_8, ci îndată, cu stăruinţă, încep să-şi facă altele. Dacă vreun om fără suflet strică un cuib de rândunică de la casa sa, rândunica se duce, fără să cârtească, la altă casă şi îşi face acolo alt cuib. Orice dezastru ar aduce natura sau omul asupra plantelor şi animalelor, ele ne vor uimi întotdeauna prin perseverenţa cu care duc la bun sfârşit sarcina pe care le-a dat-o Dumnezeu. Câtă vreme planta retezată are putere să crească din nou, creşte. Câtă vreme animalul rănit are o cât de mica scânteie de viaţă, trăieşte.