Tâlcul Evangheliei. Vameşul şi Fariseul (Luca 18, 9-14). Prima duminică din Triod

de Pr. Noël Tanazacq

Această parabolă este un moment duhovnicesc: prin ea Hristos ne dezvăluie cugetele dumnezeieşti, privirea lui Dumnezeu către Om. Astfel de descoperire nu putea fi făcută de către prooroci, ci putea ieşi doar din gura însăşi a lui Dumnezeu. Fiul ne arată miezul vieţii duhovniceşti, lăuntrice, de dincolo de aparenţe. Această parabolă se găseşte numai la Sfântul Apostol Luca, adică la Sfântul Pavel, pentru care Luca făcea slujbă de scriitor.

Domnul se află la sfârşitul lucrării sale din Galileea şi curând va începe „urcarea către Ierusalim” pentru a săvârşi mântuirea lumii; El istoriseşte atunci o serie de parabole, între care aceasta este cea din urmă. Este impresionantă prin realismul ei şi extrem de aspră pentru evrei, ca un „bici duhovnicesc”.

Se cuvine mai întâi să amintim pentru ce Domnul istoriseşte această parabolă: „Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (1). Cât de potrivită este această remarcă a lui Hristos! Avem adesea impresia, sentimentul că suntem buni, drepţi, ceea ce aduce aproape inevitabil comparaţia cu ceilalţi, care mereu e în avantajul nostru. Să ne amintim de preoţii şi cărturarii dinaintea orbului din naştere: „Noi suntem ucenici ai lui Moise …. Pe de-a-ntregul în păcate te-ai născut, şi tu ne înveţi pe noi?” (Ioan 9, 28; 34); se simte aici tot dispreţul preoţilor pentru cei de jos… Întotdeauna este primejdios din punct de vedere duhovnicesc să aibă cineva o părere bună despre sine.

Cei doi oameni care urcă la Templu sunt două arhetipuri ale omului şi ale creştinului, diametral opuse unul celuilalt.

Un fariseu aparţine „castei” celei mai influente a iudaismului, am putea spune cea a „exclusiviştilor”. Cred în tot ce se află scris în Lege şi în Prooroci, şi pun în practică scrupulos preceptele lui Moise: se roagă, postesc, fac milostenie… Adesea sunt oameni remarcabili (Sfântul Pavel era fariseu).

Un vameş este un evreu care colaborează cu autorităţile romane. Acestea încasau de la ei taxele şi impozitele în avans, adică ei plăteau către vistieria publică romană taxele şi impozitele, şi îşi primeau înapoi plata percepând aceste taxe şi impozite luând pentru ei o parte importantă. Erau bogaţi şi duceau o viaţă fastuoasă, mai aproape de cultura greco-romană păgână decât de obiceiurile evreieşti. Evreii evlavioşi îi urau: nu le vorbeau, nu-i atingeau şi nu mâncau cu ei, pentru că erau „necuraţi” (atingeau banii idolatri, moneda romană cu efigia împăraţilor romani divinizaţi).

Dar amândoi fac o faptă bună: „urcă la Templu spre a se ruga”, adică se ridică duhovniceşte pentru a întâlni pe Dumnezeu. Însă, odată ajunşi la Templu, pe pardoseala unde călcau numai bărbaţii evrei, atitudinea lor (comportamentul lor dinaintea lui Dumnezeu) este din nou complet diferit.

Fariseul merge în faţă pe dalele templului lui Israel în apropiere de „primul văl” (la intrarea „Sfintei Sfintelor”) şi stă „în picioare”, drept ca litera I, sigur de el. Se roagă „în sine”: am putea aproape spune că face un solilocviu, că se ascultă pe sine. Cu toate acestea, rugăciunea începe bine: „Mulţumesc Ţie Doamne…”. Şi acestea sunt chiar cuvinte plăcute lui Dumnezeu. Dar urmarea este îngrozitoare. Îi spune lui Dumnezeu: eu trăiesc într-adevăr bine; ceilalţi sunt răi: sunt hoţi, nedrepţi, desfrânaţi, nu ţin Legea. Iată acest îmbogăţit care este „în spatele bisericii” şi care se tăvăleşte în desfrâu… Bine că nu sunt ca dânsul! Eu ţin Legea: sunt un adevărat evreu. Putem să vedem că această rugăciune, care de fapt nu este o rugăciune, arată două păcate grave: pe de o parte arată o judecată de valoare absolută asupra celorlalţi, pe când Dumnezeu este singur Judecător. Dumnezeu singur cunoaşte starea lăuntrică a inimii fiecăruia. Ia locul lui Dumnezeu; şi pe de altă parte, acest om este mulţumit de sine, întors asupra lui însuşi, admirându-se pe sine. Nu se aseamănă lui Dumnezeu, care nu este întors înspre Sine. În Dumnezeu este o permanentă kenoză care îngăduie creaţia şi darul lui Dumnezeu către altcineva decât către Sine. Dacă Dumnezeu ar fi mulţumit de Sine, creaţia nu ar exista. Dumnezeu îşi retrage slava Sa pentru ca creaţia să poată exista. El este mereu „întru” (пpos, pros) şi dăruieşte totul fără a aştepta nimic. În fond, cel mai mare păcat al Fariseului este că nu are nevoie de Dumnezeu. Discursul său lăuntric nu este o rugăciune.

Vameşul face exact invers. Nu îndrăzneşte să înainteze, stă la intrarea în templu, nu îndrăzneşte nici măcar să ridice ochii la Cer, adică la Dumnezeu, şi deci se uită în jos, în pământ, şi îşi loveşte pieptul – ceea ce în Antichitate era semn de doliu - şi spune o rugăciune minunată: „Doamne, miluieşte pre mine păcătosul”, cuvinte care alcătuiesc practic Rugăciunea lui Iisus. Acest om a găsit o comoară: pocăinţa. Are o nesfârşită nevoie de Dumnezeu. Această rugăciune minunată, duhovnicească, este exprimată: iese din inima sa şi este rostită de buzele sale. Este adresată lui Dumnezeu: vameşul vorbeşte cu adevărat lui Dumnezeu.

Aici Domnul rosteşte un cuvânt înfiorător: Vameşul, şi nu Fariseul, este îndreptăţit, iertat, pentru că a intrat prin poarta cea strâmtă, pocăinţa. Ce lovitură pentru evreii care ascultau! Căci Fariseii treceau drept oameni religioşi şi evlavioşi, modele, pe când vameşii erau urâţi. Domnul a ales dinadins un exemplu extrem pentru a zgudui sufletele, pentru a provoca o adevărată conversiune, o întoarcere a valorilor. Cu toate acestea pilda sa nu este atât de departe de realitate, căci vedem în Evanghelie mulţi farisei mulţumiţi şi siguri de ei înşişi, care Îl atacă pe Hristos, şi câţiva vameşi care se convertesc (cum este Zaheu vameşul, sau poate chiar Matei, care era un perceptor pe nume Levi, chemat de Hristos).

Fraza de la urmă este cu adevărat un cuvânt dumnezeiesc, un logion, o lege duhovnicească: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” Drumul către înălţimile cereşti trece prin coborârea de sine voită: pocăinţa şi smerenia. Cel care vrea să urce trebuie mai întâi să coboare: este o antinomie duhovnicească. Partea a doua a frazei se aplică cu precizie lui Hristos: El S-a coborât pe Sine până la a lua chip de rob – şi chiar până la moarte – iar Tatăl Său L-a înălţat, dimpreună cu firea Sa omenească, peste ceruri.

Pr Noël TANAZACQ (Paris)

(1) Luca 18, 9: acest verset trebuie adăugat la pericopa liturgică bizantină, care nu este redată în întregime, lucru care se întâmplă adesea cu lecturile din tradiţia răsăriteană.

sursa: http://www.apostolia.eu