Acum, la inceputul batranetii mele, imi pot deslusi ceea ce m-a fascinat din primavara copilariei! Cele doua fiinte unice pe pamant si in Cer: Maica Domnului si mama care m-a nascut! Cele mai apropiate fiinte fara de care n-as fi fost si n-as fi primit ocrotirea sub sfantul Omofor.
De cate ori stateam la masa si mai intarziam in glume si in zbenguieli, mama mi-o reteza scurt: Mancati mai repede ca Maica Domnului sta in genunchi!
Isi poate imagina oricine ce efect extraordinar au avut spusele mamei, pe un ton extrem de serios, care-mi face fiori si acum, cand scriu aceste randuri. N-am mai auzit niciodata pe nimeni spunand. Cum adica, sa stea Maica Domnului in genunchi atat timp cat noi mancam? De unde a auzit mama acest lucru? N-am intrebat-o si nici n-am aflat pana acum. S-ar putea sa se mai spuna aceste cuvinte in spatiul nostru binecuvantat de Dumnezeu!
De atunci faceam parte din cele doua case: a Maicii Domnului si a vrednicei mele mame si ori de cate ori vorbesc si-mi aduc aminte de mama, gandul imi zboara la toate femeile de la inceputul lumii pana azi!
Ce minune a mai creat Dumnezeu! Femeia strasnica! A pus Dumnezeu atata plinatate si atata forta in sinea ei, desi pare si chiar este atat de sensibila si chiar, se poate spune, extrem de fragila. Auzeam uneori spunandu-se de catre unii barbati ca femeia nu trebuie atinsa nici cu un fulg, asa trebuie sa ne purtam de delicat si frumos. Cand eram student la Sibiu, profesorul meu Grigore Marcu, o celebritate in Studiul Noului Testament, cand a intrat intr-un magazin l-am auzit cat de frumos a salutat pe doamnele de acolo si cat de suav le-a sarutat mainile, spre surpriza mea - o marturisesc - totala! Nu m-am asteptat sa-mi vad pe cogemitea profesorul si preotul sa faca un gest pe care nu-l mai vazusem.
Desi era cam potrivit de statura, l-am vazut cum crestea spre inalturi, mai ales ca, tanar fiind, l-am privit atent sa vad daca nu cumva glumeste. Era de maxima seriozitate! A crescut in ochii mei profesorul exigent, dar au crescut si acele doamne care au primit cu drag, dar si cu o obisnuita stare. Femeia este constienta ca este valoroasa chiar daca nu are timp s-o arate prea des. Este prea ocupata cu lucrurile serioase si nu glumeste asupra rosturilor sale sadite de Dumnezeu: de mama, de gospodina, de vatra calda in virtuti si vreri crestine, de vrednicii de fiecare zi care nu se vad si de care, uneori, te cuprind, fara sa vrei, unele amaraciuni, daca nu sunt recunoscute de cei din jur.
Mama, sotia, gospodina, intreita lucrare, si osteneala fara margini, de nimeni stiuta, mereu improspatata si de la capat, din nou luata! De unde atata forta? Ai putea spune ca este de domeniul supranaturalului! Ma uitam la mama si o vedeam cu cata forta lucreaza o zi intreaga si noaptea pana a doua zi. N-am mai vazut o asa fiinta, si de dragul ei o ajutam din rasputeri. Pentru mine, mama, sotia, gospodina, este intreita minune printre noi, oamenii. Si, Doamne, de cate ori n-am umbrit intru intristare aceasta intreita minune! Ori de cate ori am suparat pe mama mea cea scumpa, am avut cumplite dureri in suflet si acum simt ca si atunci, ba, mai mult, cu cat trece timpul, durerea creste si mai mult. Nu ca as fi suparat-o peste masura, dar mai ales ca nu i-am multumit niciodata ca m-a nascut, ca m-a crescut, m-a invatat, m-a dus la biserica, m-a vegheat sa nu ma frig pe soba sau sa cad in fantana.
Cand mama a venit la Curtea de Arges si a intrat pe usa palatului, unde, in anul 1936, tata a stat de garda cand era in armata, mi-a povestit cum m-a pierdut intr-o zi din ochi. Aveam 2 ani! Strigand dupa mine disperata, a intalnit-o pe mosica lui Cojoc, vecina noastra de casa, si intreband-o daca m-a vazut cumva, i-a spus: Tu, Ileana, Costica mergea pe carare spre fantana, fugi sa nu pateasca ceva. M-a gasit cu burta pe buduroiul fantanii, uitandu-ma in apa, cum fac si acum! M-a luat de camasuta de pe spate in sus ca sa nu ma sperii! Vai, mi-a spus mama, parca s-a intamplat ieri. Am niste emotii grozave! Cand mi-a povestit, m-a cuprins un strasnic plans pe dinauntru! Cata grija la o mama si ca nu uita nimic! Nici un amanunt! Cand spui mama, spui un univers! Cand spui femeie, spui viata! Cand spui sotie, spui speranta! Ea, femeia, mama, sotia, gospodina, umple totul: casa, lucrarea, bucuria, fericirea, vazduhul, cerul!
Doamne, ce fiinta este femeia! Daca ar sti ea insasi cat este de valoroasa! Dar s-o lasam asa, mai bine sa nu stie pentru ca in final ea este o taina a lui Dumnezeu printre noi, oamenii.
Sa nu fim barbari cu femeia pentru ca este viata si cu ea tine Dumnezeu! Sa nu uitam!
† Calinic, Arhiepiscop al Argesului si Muscelului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!