duminică, 28 aprilie 2013

Prima predică în Duminica Floriilor


Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduieşte, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr“ (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim şi o prăznuim astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-şi propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătoreşte în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a săvârşit această intrare ca împărat şi biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevoinţa hotărâtoare: călcarea morţii prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a săvârşit intrarea în cetatea împărăteasca pe „mânzul asinei“ (Ioan 12, 15), „pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut“, ca să înapoieze omenirii vrednicia împărătească pierdută de strămoşul nostru, să i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).
Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Călăreţ.
Pe mânz, Apostolii şi-au pus hainele; mulţimea de popor, care ieşise în întâmpinarea Domnului şi-L însoţea, striga săltând de bucurie: „Osana Fiului lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!“ (Mt 21, 9; Lc 19, 3 8 ). După voia Domnului a fost vestit ca împărat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după ştiinţa şi voia omenească! Acelaşi popor, după patru zile, striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul“ (Lc 23, 21; În 19, 15).

Ce să însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asină?

Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, un înţeles adânc, prorocesc. Atoatevăzătorul nostru Domn văzuse deja venirea apostaziei de pe urmă, de acum nestrămutate, a iudeilor. El a prevestit aceasta apostazie încă din vremea când a fost dată israilitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor. „Gresit-au“, grăieşte Moise, ca despre un lucru deja săvârşit, despre păcatul pe care aveau să-l săvârşească iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, „nu sunt ai Lui fiii cei cu prihana: neam îndărătnic şi răzvrătit, au acestea Domnului răsplătiţi? Neam ce şi-a pierdut sfatul este, şi nu este întru dânşii ştiinţa, n-au gândit să înţeleagă. Din via Sodomei este via lor şi vita lor din Gomora“.
Dimpotrivă: „Veseliţi-vă, ceruri, împreuna cu El“ – cu Fiul lui Dumnezeu – „şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu: veseliţi-vă, neamuri, cu poporul Lui, şi să se întărească Lui toţi fiii lui Dumnezeu“ (Deut. 32, 5, 28, 32, 43).
Intrarea în Ierusalim pe asin neînvăţat la călărit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri. Moise a prevestit că neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepădaţi: aici, asinul neîmblânzit, „pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut“, îi închipuie pe păgâni.
Hainele Apostolilor sunt învăţătura lui Hristos, cea predanisită de ei neamurilor, şi S-a aşezat duhovniceşte pe neamuri Domnul, făcându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în veşnică, nefăcută de mână cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii şi fericirii. Iudeii lepădaţi erau de fată. Ei vesteau cu gura: „împăratul lui Israil“, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotărâseră deja uciderea Mântuitorului.
„Mânzul asinei“ mai înseamnă şi altceva. Aceste cuvinte arata spre fiecare om mânat de pofte dobitoceşti, lipsit de libertatea sa duhovnicească, legat de împătimire şi de obişnuinţa vieţii trupeşti. Învăţătura lui Hristos desface asinul de iesle, adică de împlinirea voii păcătoase şi trupeşti. După aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îşi pun pe asin hainele: pe el Se aşază Domnul şi săvârşeşte pe el intrarea în Ierusalim.
Asta înseamnă: după ce părăseşte viaţa păcătoasă, omul este adus la Evanghelie şi îmbrăcat, ca în nişte haine apostoleşti, în cea mai amănunţită şi mai subţire cunoaştere a lui Hristos şi a poruncilor Lui. Atunci Se aşază pe el Domnul, arătându-i-Se duhovniceşte şi sălăşluind duhovniceşte în el, precum a binevoit a făgădui: „Cela ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte: şi cel ce Mă iubeşte, iubit va fi de Tatăl Meu. De Mă iubeşte cineva, a grăit El, cuvântul Meu va păzi; şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui; şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi la el vom veni, şi locaş la dânsul vom face“ (In 14, 21, 23).
Venirea Domnului este însoţită de pacea mai presus de cuvânt şi de înţelegere, de pacea harica, vrednică de Dătătorul ei, Care este Domnul.
Această pace nu suferă asemuire cu liniştea firească a omului căzut, care poate simţi linişte şi mulţumire şi în urma desfătării trupeşti, care poate socoti drept linişte chiar nesimţirea sa, însăşi moartea sa veşnică. Domnul Se aşază pe însuşirile fireşti ale omului care s-a supus Lui, care şi-a însuşit învăţătura Lui cea atotsfânta, şi îl aduce, şezând pe el, în cetatea duhovnicească a lui Dumnezeu, în cetatea păcii, în Ierusalimul al cărui ziditor este Dumnezeu, nu omul.
Sufletul care îl poartă pe Domnul este hiritisit de Sfântul Duh. Acesta îi dă bucurie duhovnicească, nestricăcioasă, veşnică. „Bucură-te, şi bucură-te foarte, fiica Sionului“, fiică a Sfintei Biserici: fiindcă nu eşti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. „Propovăduieşte, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr“.
Tu, simţind în tine pacea harica a lui Hristos şi făcându-te fiică a acestei păci, te-ai înnoit cu tinereţe duhovnicească şi cunoşti din cercare împărăţia lui Hristos.
În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harica a Călăreţului care te cârmuieşte: însuşirile tale cele fireşti nu pot să calce legile firii lor, nu pot să treacă şi să se prefacă în patimi fără frâu! Luând de la Domnul toate gândurile, toate simţămintele, toată lucrarea ta, tu poţi şi eşti îndatorată să spui numele Domnului fraţilor tăi, în mijlocul bisericii să-L lauzi pe Domnul (Ps 21, 24). Tu, fiind născută de Sfântul Duh şi fiică a Duhului, eşti în stare să vezi umbletul haric al Împăratului tău, eşti în stare să vezi dreptatea Împăratului tău.
El este „blând şi smerit cu inima“ (Mt 11, 29) şi „va îndrepta pe cei blânzi la judecată, învaţa-vă pe cei blânzi căile Sale“ (Ps 24, 10).
Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinţe se deosebeşte nesfârşit de toate făpturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele şi carele Lui.
El şade şi umblă pe heruvimi; El şade şi umblă pe acele fericite suflete omeneşti care I-au supus Lui şi I-au adus Lui ca ardere de tot însuşirile lor fireşti. Pe aceste suflete umblă împăratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu şi aducând în ea sufletele sfinte. „Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine, împăratul lui Israil“. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Predici la Triod şi Penticostar (sursa: aici)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!