Biserica Ortodoxă propune în sinaxarul zile pe Sfântul Gheorghe. Este o sărbătoare îndrăgită de români poate şi datorită multor bărbaţi ce-i poartă numele.
Istoric vorbind, cel care avea să devină mai târziu Sfântul Gheorhe a fost un capadocian ce a făcut parte din armata lui Diocleţian. Când împăratul a început să prigonească pe creştini, Gheorghe şi-a declarat public convingerile. El era un creştin ardent şi gata pentru orice sacrificiu. Deşi istoriografia este extrem de săracă în ce-l priveşte, circulă o grămadă de minuni şi evenimente supraomeneşti pee care le-ar fi trăit. Un preot din secolul V a spus: Numele Sfântului Gheorghe este onorat de credincioşii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sunt ştiute numai de Dumnezeu.
Martirajul lui este extrem de discutat, adesea în culori vii şi mitologice. Stoicismul de care a dat dovadă în faţa torturii a atras atenţia contemporanilor. Se spune că până şi Alexandra, soţia lui Diocleţian, s-a încreştinat după ce i-a văzut exemplul.
Reprezentările iconografice bizantine pe de o parte, picturile renascentiste pe de altă parte, scot în evidenţă importanţa temei. Interesant este modul în care acesta apare. Întotdeauna călare, întotdeauna cu o suliţă (sau o sabie) în mână, întodeauna în luptă cu balaurul. Atât personajul cât şi calul sunt încordaţi. Extensia calului pare maximă, iar concentrarea călăreţului de asemenea. Balaurul are, la rându-i, o ferocitate cumplită. Scena crează un suspans teribil, prin elocvenţa şi plasticitatea ei. În fond, intenţia artistică este să înţelegi principiul: ori Gheorghe îl omoară pe balaur, ori invers. Suntem în faţa unei lupte pe viaţă şi pe moarte. Binele şi răul îşi dispută supremaţia. Dar, cum este de aşteptat, binele învinge…
Cred că de-a lungul Evului Mediu mai ales, astfel de reprezentări erau entuziasmante. Creştinismul învinge ocultismul; sfinţii răpun vrăjitorii; albul domină negrul. Şi azi probabil că ar trebui să percepem tot cam în felul acesta lucrurile. Numai că, spre deosebire de varianta tradiţională, fiecare creştin ar trebui responsabilizat. Biserica lui Hristos trebuie să fie ofensivă. Încrâncenarea este tot mai aprigă, dar şi izbăvirea se apropie. Balaurului postmodern i s-au înmulţit capetele şi este tot mai viguros, dar nici noi nu suntem orfani. Duhul Sfânt este cu noi, iar Cuvântul lui Dumnezeu ne slujeşte drept armă.
Am face bine, cred, să depăşim semnificaţia onomastică a acestei zile. Ar fi de dorit să ne avântăm în luptă cu şi pentru Dumnezeu.
sursa: http://www.coramdeo.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!