Binecuvântaţii pescari - Duminica a XVIII-a după Rusalii (Lc. 5, 1-11)

Desigur, nu la voia întâmplării prima Evanghelie de după praznicul Sfintei Cruci (care cuprinde trei duminici ce au ca miez Sfânta şi de Viaţă făcătoare Cruce) poartă înaintea noastră chipurile acestea care-au bucurat pe Hristos, lăţind Cuvântul lui Dumnezeu în lumea întreagă. Căci, parcă în continuarea spusei Mântuitorului din Duminica pe care am lăsat-o în urmă (Matei VIII, 34-38), cei pe care-i întâlnim azi au luat Crucea, lăsând toate, şi au urmat lui Hristos.

Şi astfel o zi normală, de pescuire, se transformă în lecţie cu tâlc. Căci, deşi mulţimile „Îl îmbulzeau pe Hristos ca să asculte cuvântul Lui“ (cf. Luca 5, 1), putem să identificăm în Apostoli – pescari încă de peşte – oameni pasionaţi pentru ceea ce făceau. Ce-i împinsese să rămână în larg, în vreme ce toţi ceilalţi se îmbulzeau s-asculte Cuvântul lui Dumnezeu, nu-i greu de înţeles. O mulţime mare înseamnă şi posibilitatea „desfacerii“ a cât mai mult peşte, de aceea noaptea întreagă fusese dedicată pescuitului. Îi putem bănui ziua pierduţi în mulţime... Erau oameni simpli pescarii, cu griji, ba cu griji chiar mari, când te gândeşti că n-aveau cea mai uşoară dintre meserii. De câte ori, oare, nu se întorseseră ca în acest fel, goliţi de vlagă şi nădejde, lipsiţi de roadă în luntrile lor. Căci, mereu în mâna lui Dumnezeu, o simplă adiere de vânt putea schimba şi timpul de-afară şi mersul bancurilor de peşti prin apa Ghenizaretului. În acelaşi timp, îi putem bănui puternici, curajoşi, răbdători, plini de puterea celui care ţine piept valurilor şi vântului... Ba, mai mult, mereu în mâna lui Dumnezeu, o re­cu­noş­teau de fiecare dată, trăiau într-însa. Ce mult înseamnă în viaţă să simţi căldura căuşului palmelor lui Dumnezeu!

Toate acestea şi multe altele Hristos le va fi văzut. Luaţi aminte cu câtă smerenie Petru pescarul vorbeşte Învăţătorului. Nu înjură şi nu bodogăne, „Dumnezeul despre care Tu le vorbeşti oamenilor nu mi-a dat peşte...“ Nu. El Îi spune, desigur oarecum trist, că toată veghea lui de noapte a fost zadarnică. Dar Hristos nu lasă nerăsplătit pe cel care, cu inimă curată, cu râvnă şi eroism, Îi iese în cale. Mreaja minunată a Cuvântului Mântuitorului face ca minunea rodniciei să se arate în mrejele amărâţilor de pescari. Şi Petru dă măsura inteligenţei,  a bunului simţ al omului viu în Dumnezeu: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos...“ (Luca 5, 8).

Nu simţi nici un fel de bucurie arogantă. Nu ţi se arată nici un surâs de parvenit. Ci o adâncă emoţie, o teamă – semn al începutului înţelepciunii – care-l face pe pescar să izbucnească într-una din cele mai adânci rugăciuni pe care le-a oftat vreodată omul. Acest adânc de smerită cugetare Îl atinsese pe Hristos la oamenii aceştia brăzdaţi de suferinţele unei veşti deloc uşoare.

Dincolo de pescuirea aceasta însă, Hristos le descoperă un alt plan al pescuirii. Căci zice Domnul lui Petru şi lui Iacov şi lui Ioan, fiii lui Zevedei, fârtaţi de pescuire celui dintâi, „de acum vă voi face pescari de oameni“ (Luca 5, 11). Adică ei, smeriţii pescari ai Ghenizaretului, să lase tot şi să urmeze Lui? Plineau Evanghelia înainte de a li se bine-vesti şi poate că văzând Hristos reacţia aceasta a pescarilor care, trăgând ei luntrile la ţărm şi lăsând totul, I-au urmat Lui (Luca 5, 11), a putut provoca celelalte toate ale lepădării de lume şi umplere cu Duh a vieţii. Căci, în fond, în această ecuaţie duhovnicească a provocării şi umplerii de sens a vieţii pescarilor este ceva şi din viaţa noastră. Câţi dintre noi stresaţi prea mult de ceea ce nu câştigăm în largul profesiunilor noastre, cârtitori şi bodogănitori de Hristos, pierdem şi ceea ce am fi putut avea – liniştea întâlnirii cu Dumnezeu pe ţărmul întâlnirii, care este Biserica. Şi atunci Dumnezeu ne dă câte-o „pescuire minunată“ în speranţa că, umplându-ne mrejele, vom învăţa de unde vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit...“

Nu de puţine ori aţi auzit cât de mult iubeşte Dumnezeu sărăcia, echilibrul sărăcirii celei de bună-voie. Căci în aceasta din urmă, mai ales, stă exerciţiul duhovnicesc al pescarilor făcuţi Apostoli. Renunţarea de bună-voie la toată roada care ţi-ar putea oferi, fie şi pe un segment limitat, comoditatea unui trai îndestulat de dragul „aruncării“ pe „marea vieţii“ în vâltoarea mântuirii tale şi a celorlalţi. Până azi profilul acesta este cel care trebuie să marcheze icoana „misionarului“. Nu învârteala de cuvinte, nici siropoasa zicere şi nici lamentaţia nu convertesc. Ci bărbăţia traiului, curajul înfruntării lipsurilor, sobrietatea rostirii şi toate altele câte umplu de sens chipul „pescarilor de oameni“. Este o chestiune de bun-simţ duhovnicesc să nu te aşezi în locul ce nu ţi se cuvine şi să admiţi, în Hristos, să plineşti misiunea pe care ţi-o dă Dumnezeu, numai după ce – în deplină cercetare – afli măcar „ceva“ din pescari în tine, ca să capeţi trimiterea spre oameni. Spre pescuirea lor.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula 
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele” 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu