Crucea personala a fiecaruia, când se uneste cu Crucea lui Hristos, atunci puterea si lucrarea acesteia din urma trece asupra noastra, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsa asupra noastra orice binefacere si orice dar desavârsit. Prin urmare, crucile personale ale fiecaruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este si Crucea lui Hristos. Nu veti întâlni nici un mântuit care sa nu fi fost purtator de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate partile de cruci, ca sa nu se osteneasca cautându-si crucea si ca sa fie aproape de puterea mântuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune si asa: uita-te în jurul tau si înlauntrul tau, descopera-ti crucea, poart-o cum se cuvine, unita cu Crucea lui Hristos si vei fi mântuit. Cu toate ca fiecare îsi poarta crucea si fara sa vrea si, de cele mai multe ori, crucea nu este usoara, ci anevoie de purtat, totusi nu fiecare o priveste în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrarii mântuirii sale; de aceea, crucea nu este mântuitoare pentru fiecare. Sa luam la rând toate crucile posibile si sa vedem cum trebuie sa o purtam pe fiecare dintre ele, pentru ca ea sa capete putere mântuitoare. Sunt multe cruci, dar felurile lor sunt trei: primele sunt crucile exterioare, alcatuite din suferinte si necazuri si, în general, dintr-o nefericita soarta pamânteasca; a doua categorie o reprezinta crucile interioare, nascute din lupta cu patimile si cu poftele, pentru a câstiga virtutile; a treia categorie o reprezinta crucile harice (de duh si de har), care sunt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.
Va voi spune acum câteva cuvinte, despre crucile exterioare. Acestea sunt cele mai complexe si mai diverse cruci. Ele sunt raspândite pe toate drumurile noastre si se întâlnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supararile, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiati, necazurile de la serviciu, tot felul de privatiuni si de pagube, neplacerile familiale, relatiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supararile, pierderile si, în general, soarta pamânteasca, mai mult sau mai putin anevoioasa pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogatia, nici slava, nici o marire pamânteasca nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viata noastra pamânteasca din clipa în care s-a închis raiul pamântesc si nu se vor desprinde de ea, pâna când nu se va deschide raiul ceresc.
De vrei ca aceste cruci sa-ti fie mântuitoare, foloseste-te de ele asa cum le-a rânduit Dumnezeu pentru mântuirea omului, în general, si a ta, în particular. De ce a rânduit Domnul ca nimeni sa nu se afle pe pamânt fara necazuri si strâmtorari? Pentru ca omul sa nu uite ca este un exilat, ca sa nu traiasca pe pamânt ca un bastinas în patria sa, ci ca un calator si ca un venetic într-o tara straina si sa caute întoarcerea în adevarata sa patrie. Când omul a pacatuit, a fost imediat izgonit din rai si, în afara raiului, a fost înconjurat de necazuri si de lipsuri si de tot felul de greutati, ca sa tina minte ca nu se afla la locul sau, ci este pedepsit, si ca sa se îngrijeasca sa caute miluire si revenire la rangul sau. Astfel, nu te mira vazând necazuri, nenorociri si lacrimi, ci rabda fara sa te necajesti. Nu îi sade bine criminalului si neascultatorului deplina bunastare si fericire. Primeste acest gând în inima si poarta-ti soarta cu seninatate.
- „Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai putin ?” vei spune. „De ce pe mine ma strâmtoreaza necazurile, iar altuia îi merge bine aproape în toate? De ce eu ma frâng de durere, iar altul se mângâie? Daca aceasta este soarta tuturor macar sa se împarta în mod egal fiecaruia, fara exceptii”. Dar chiar asa se împarte. Uita-te mai bine si vei vedea. Tie ti-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mâine, iar astazi îi îngaduie Domnul sa se odihneasca. De ce te uiti la ceasuri si la zile? Priveste întreaga viata, de la început pâna la sfârsit, si vei vedea ca tuturor le este greu, chiar foarte greu. Gaseste pe unul care sa jubileze de bucurie întreaga viata! Pâna si regii, adesea nu dorm noptile din pricina greutatii ce le apasa inima. Ti-e greu acum, dar înainte n-ai avut parte de zile de bucurie?! Dumnezeu îti va mai da si vei vedea si alte zile de bucurie. Rabda, deci! Cerul se va lumina si deasupra ta. În viata este ca în natura, sunt ba zile întunecoase, ba zile senine. S-a întâmplat vreodata ca un nor de furtuna sa nu treaca?! Si este cineva pe lume care sa creada ca nu va trece? Gândeste si tu la fel despre supararea ta, si te vei mângâia de buna nadajduire. Îti este greu. Dar este, oare, aceasta o întâmplare fara motiv? Pleaca-ti cât de cât capul si adu-ti aminte ca exista Dumnezeu, care Se îngrijeste de tine ca un parinte si nu te scapa din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întâmplat decât cu îngaduinta si cu voia Lui. Nimeni altul decât El ti-a trimis-o. Iar El stie foarte bine ce, cui si când sa-i trimita, si când trimite, trimite spre binele aceluia care primeste suferinta. Asadar, uita-te în jurul tau si vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea sa-ti curete vreun pacat sau sa te îndeparteze de vreo treaba pacatoasa sau, printr-un necaz mai mic, sa te fereasca de un altul mai mare, ori vrea sa-ti dea ocazia sa-ti arati rabdarea si credinta în El, pentru ca apoi sa-Si arate în tine slava milostivirii Sale. Desigur ca ceva dintre acestea ti se potriveste. Cauta deci ceea ce ti se potriveste si oblojeste-ti cu aceea rana, asa cum folosesti un plasture, si se va racori arsura ei. De altfel, daca nu vei vedea clar ce anume vrea sa-ti daruiasca Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ti în inima credinta generala si neiscoditoare ca tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, si tâlcuieste-i sufletului tulburat: asa a binevoit Dumnezeu. Rabda! Pe cine pedepseste Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!
Mai bine opreste-ti privirea la starea ta morala si la starea din vesnicie care îi corespunde. Daca esti pacatos, cum esti de altfel, bucura-te ca a venit focul napastei care-ti va arde pacatele. Tu privesti suferinta numai dinspre pamânt. Dar muta-te cu gândul la cealalta viata. Treci de partea Judecatii. Priveste focul cel vesnic, pregatit pentru pacatele noastre. Si, de acolo, priveste-ti suferinta. Daca acolo vei fi osândit, câte necazuri nu ti-ai dori sa fi suportat aici, numai ca sa nu fi cazut sub acea osândire?! Spune-ti în sinea ta: „Dupa pacatele mele îmi sunt trimise aceste lovituri” si multumeste-I Domnului ca bunatatea Lui te îndruma spre pocainta. Apoi, în loc sa te întristezi fara rost, afla care-ti este pacatul, pocaieste-te si nu mai pacatui. Când vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „Înca este putin ceea ce am primit!”. Caci, dupa pacatele mele, mult mai rau merit. „Înca este putin ceea ce am primit!. Caci, dupa pacatele mele, mult mai rau merit”.
Asadar, indiferent de porti soarta amara a tuturor, ori suferintele si necazurile personale, rabda-le cu inima împacata, primindu-le cu recunostinta din mâinile Domnului, ca pe un leac împotriva pacatelor, ori ca pe o cheie care deschide usa în Împaratia Cereasca. Nu cârti, nu invidia pe altul si nu te lasa prada tânguirii zadarnice. Caci asa se întâmpla în nenorocire: unul începe sa se tânguiasca si sa cârteasca, altul se pierde de tot cu firea si cade în deznadejde, iar altul se cufunda în necazul sau si doar sufera, fara a se misca cu mintea si fara sa-si înalte suferinta inimii spre Dumnezeu. Toti acestia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sunt trimise si pierd, astfel, momentul prielnic si ziua mântuirii.
Domnul le da în mâini conlucrarea mântuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul si suferinta. Oricum, îti porti deja crucea. Fa, asadar, ca aceasta purtare sa-ti fie spre mântuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie sa muti muntii din loc, ci sa aduci o mica schimbare în miscarea gândurilor si în starile inimii tale. Desteapta-ti recunostinta, smereste-te sub mâna puternica, pocaieste-te, îndrepteaza-ti viata. Daca te-a parasit credinta în pronia lui Dumnezeu, readu-ti-o în suflet si vei saruta dreapta lui Dumnezeu. Daca ti-ai pierdut simtul legaturii cu propriile pacate, ascute-ti ochiul constiintei si le vei vedea, îti vei plati pacatul si vei umezi uscaciunea necazului cu lacrimile pocaintei. Daca ai uitat ca amarul soartei pamântesti rascumpara si mai amarnica soarta vesnica, viaza-ti în minte acest gând si, cu inima împacata îti vei dori suferinte, pentru ca, pentru micile suferinte de aici, sa te întâmpine acolo milostivirea vesnica a Domnului. Este mult, oare? Este greu? Dar, în acelasi timp, aceste gânduri si sentimente sunt legaturile care leaga crucea noastra de Crucea lui Hristos, din care se revarsa pentru noi puteri mântuitoare. Fara acestea, crucea ramâne tot în spatele nostru si ne apasa, dar nu are putere mântuitoare, fiind despartita de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai suntem purtatorii de cruce care se mântuiesc si nu ne mai putem lauda în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. ...
Dintre cele trei feluri de cruci, v-am vorbit câte ceva despre primul, despre crucile din afara: suferintele, nenorocirile si lipsurile. Acum va voi spune câte ceva despre cel de-al doilea fel, crucile launtrice. Pe acestea le întâlnim în timpul luptei cu patimile si cu poftele. Spune Sfântul Apostol: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul împreuna cu patimile si cu poftele” (Gal. 5,24). Si l-au rastignit? Asadar, este vorba de o cruce pe care si-au rastignit aceste patimi si pofte. Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A rastigni patimile înseamna a le face neputincioase, a le strivi, a le dezradacina. De va înfrânge omul vreo patima de câteva ori, o va face neputincioasa; de o va mai înfrânge de câteva ori, o va strivi; daca înca o va înfrânge atunci o va dezradacina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Si fiindca aceasta lupta este anevoioasa, amara si dureroasa, ea este cu adevarat o cruce împlântata înlauntrul nostru. Cel ce lupta cu patimile, uneori parca are mâinile tintuite, parca i se pune pe frunte cununa de spini, inima îi este strapunsa de vie. Atât este de greu si de dureros. Fara osteneala si fara durere nu se poate, pentru ca patimile, desi, venind din afara, ne sunt straine, asa de tare s-au lipit de trupul si de sufletul nostru, încât au patruns cu radacinile în toate madularele sufletesti si în toate puterile noastre. Daca te vei apuca sa le dezradacinezi, doare. Doare, dar este mântuitor si aceasta izbavire nu se obtine altfel decât prin durere. ... Care patima nu este dureroasa ? Mânia arde, invidia usuca, pofta trupeasca vlaguieste, zgârcenia nu te lasa sa manânci si sa dormi, mândria jignita roade ucigator inima; si orice alta patima, ura, suspiciunea, gâlceava, dorinta de a fi pe placul oamenilor, atractia pentru anumite lucruri si persoane, ne pricinuieste fiecare, suferinta ei astfel încât a trai în patimi este acelasi lucru cu a merge descult pe lame de cutit sau pe carbuni aprinsi, sau a fi în situatia omului caruia serpii îi învenineaza sângele. Si iarasi, cine nu este lipsit de patimi? Toata lumea le are. Câta vreme exista mândrie, exista toate patimile, caci aceasta este mama patimilor si nu umbla fara fiicele ei. Dar ca nu fiecare le are pe toate în aceeasi masura: la unul precumpaneste una, la altul alta, care le da tonul celorlalte. Iar daca fiecare are patimi, înseamna ca se si chinuieste din pricina lor. Fiecare este chinuit si rastignit de patimi, însa nu spre mântuire, ci spre pierzanie. Astfel, purtând patimile, te sfâsii cu ele si pieri. Nu este oare mai bine sa-ti produci singur suferinta înlauntrul tau, tot din pricina patimilor, însa nu spre pierzanie, ci spre mântuire ? Este de ajuns sa schimbi directia cutitului si în loc sa te tai pe tine cu el, spre satisfactia patimilor, sa tai cu el patimile, pornind la lupta cu ele si împotrivindu-te lor în toate. Si aici va fi durere si suferinta a inimii, dar durerea va fi tamaduitoare, va fi imediat urmata de o linistire îmbucuratoare, asa cum se întâmpla când rana este acoperita cu un plasture tamaduitor. Daca te supara, de pilda, cineva, este greu sa-ti depasesti mânia si nu-ti place; daca o biruiesti, te linistesti, dar daca îi dai satisfactie, multa vreme te vei framânta. De a fost cineva jignit, greu îi este sa se biruiasca pe sine si sa ierte; daca iarta, pace dobândeste, iar de se razbuna, nu va avea liniste. Daca s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis. Asa stau lucrurile cu orice patima. Si patima te chinuieste, dar si lupta cu ea îti pricinuieste suferinta. Însa prima te ucide, iar a doua te vindeca si te izbaveste. Oricarui patimas trebuie sa i se spuna: „Mori pe crucea patimilor tale! Rupe aceasta cruce construieste-ti o alta: crucea luptei cu ele. Si îti va fi rastignirea pe aceasta cruce spre mântuire!”. Toate acestea sunt limpezi ca lumina zilei, si alegerea ar trebui sa fie foarte usoara. Totusi, faptele nu o îndreptatesc întotdeauna.
Trebuie sa ne miram de orbirea noastra. Sufera unul de câte o patima, dar tot îi da apa la moara. Vede ca, dându-i satisfactie, îsi face din ce în ce mai rau, dar tot nu se lasa. Avem o dusmanie inexplicabila fata de noi însine! Altul chiar se pregateste de lupta cu patima, dar imediat ce patima se trezeste cu cererile ei, o urmeaza numai decât. Iar porneste si iar îi cedeaza. Face de câteva ori asa, si rezultatul este acelasi. Suferim de o inexplicabila vlaguire a puterii morale! În ce constau amagirea si înselarea? În faptul ca patima, prin satisfacerea ei, promite o gramada de placeri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de câte ori nu s-a verificat, oare, ca satisfacerea patimii aduce nu fericire si liniste, ci chin si întristare? Ea promite multe, dar nu da nimic; iar lupta nu promite nimic, dar da totul. Daca nu ai trait aceasta experienta, traieste-o si vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastra, ca nu ne hotarâm s-o traim. Motivul ar fi ca ne este mila de noi însine. Auto-compatimirea este cel mai lingusitor tradator si cel mai mare dusman al nostru, este primul plod al mândrei. Ne este mila de noi însine si ne ucidem cu mâna noastra. Credem ca ne facem bine, dar ne facem rau; si cu cât mai rau ne facem, cu atât mai mult vrem sa ne facem rau. Astfel, raul creste si ne apropie de pieirea finala. Sa ne însufletim, asadar, fratilor, si sa ne urcam cu curaj pe crucea rastignirii de sine, prin rastignirea si dezradacinarea patimilor si a poftelor. Sa respingem mila de noi însine si sa încalzim râvna trudirii de sine. Sa avem o inima de doctor, care si celor pe care-i iubeste, si celor de vaza, la nevoie, le administreaza taieturi si arsuri dureroase. Nu va voi indica metoda si întreaga desfasurare a luptei. Apucati-va de treaba, si ea va va arata singura si va va învata totul. ...
Ne-a mai ramas sa lamurim cel de-al treilea fel al crucii mântuitoare pentru noi, crucea predarii de sine în voia lui Dumnezeu. Va voi spune si despre ea vreo doua vorbe, pentru ca învatatura întreaga îmi depaseste puterile. Pe aceasta cruce se ridica crestinii cei mai desavârsiti. Ei sunt cei ce o cunosc si ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg si cu putere. Cum ar putea altii sa vorbeasca asa? Dar nu se poate sa o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo doua patimi si linistindu-se cât de cât de framântarea lor dinauntru, sa creada ca a facut deja tot ce trebuie si se asteapta de la crestini. Nu, nici în aceasta situatie nu a facut înca totul. Chiar si cel ce s-a curatat pe deplin de patimi nu a facut înca cea mai importanta fapta crestina, ci doar s-a pregatit pentru ea. Daca te-ai curatat de patimi, preda-te, curat, ca jertfa curata si neprihanita lui Dumnezeu, caci numai o astfel de jertfa I se cuvine Neprihanitului.[…]
Aceasta este culmea desavârsirii crestine, la care este omul în stare sa ajunga. Ea este începutul starii viitoare, de dupa înviere, când Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul în toti. De aceea, toti cei ce s-au învrednicit sa atinga aceasta stare se pun adesea în contradictie cu toate rânduielile vietii pamântesti si ori sufera prigoane si chinuri, ori devin si sunt considerati nebuni întru Hristos, ori se retrag în pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vietii lor exterioare, launtrul lor este unul: sunt uniti cu Dumnezeu, traind în inima numai cu Dumnezeu....
Nu mai am nimic sa va spun despre aceasta. Si pe acestea vi le-am spus numai ca sa va sugerez unde se afla sfârsitul, unde trebuie sa fim si sa ajungem si pentru ca, stiind, sa întelegeti cu totii ca, orice ati avea sau ati face bun, sa-l socotiti drept nimic, daca nu ati ajuns pâna la aceasta înaltime a vietii duhovnicesti care ne-a fost menita si care este asteptata de la noi. Multi cred ca viata crestina este la fel ca si alte feluri de a trai; nu este asa. Ea începe prin pocainta, se continua prin lupta cu patimile si se încheie prin rastignirea împreuna cu Hristos a omului launtric curatit de patimi si prin cufundarea în Dumnezeu. „Ati murit, spune Apostolul, si viata voastra este ascunsa cu Hristos întru Dumnezeu” (Col. 3,3). Aici, totul se savârseste înlauntru, este nevazut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar constiintei si lui Dumnezeu. Cele din afara sunt aici nimic. Desigur ca ele sunt un ambalaj cuviincios, dar nu sunt un martor hotarâtor si cu atât mai putin, nu le nasc pe cele dinauntru. Atât de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este decât superbul ambalaj al unui mormânt plin de oase!
Stiind acestea, sa stam, fratilor, pe Golgota, în fata crucilor, si sa începem sa ne masuram cu ele si pe ele cu noi, fiecaruia care i se potriveste. Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului, este modelul acelor purtatori de cruce care sufera necazuri si privatiuni exterioare. Tocmai v-am spus înainte pe cine reprezinta tâlharul cel întelept rastignit, si pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se lupta cu patimile, iar Domnul, pe barbatii desavârsiti, rastigniti prin predarea în voia lui Dumnezeu. Dar crucea tâlharului celui rau pe cine reprezinta? Pe aceia care lucreaza patimilor. Patimile îi chinuiesc, îi sfâsie, îi rastignesc de moarte, nedându-le nici o bucurie si nici un fel de speranta. Dupa aceste semnalmente, masoara-te cu fiecare dintre aceste cruci si, dupa ele, afla cine esti: Simon Cirineul, tâlharul cel întelept sau cel ce Îl imita pe Domnul Hristos, sau tâlharul cel rau, din pricina patimilor ce te consuma?
Asa cum te vei gasi, asa sa-ti astepti sfârsitul. Voi adauga numai: scoateti-va afara din minte cum ca am putea, pe calea unei vieti tihnite, sa devenim cei ce se cuvine sa fim întru Hristos! La crestinii adevarati, daca au câte o mângâiere, aceasta este cu totul întâmplatoare; trasatura cea mai definitorie a vietii lor o formeaza suferintele si durerile, launtrice si din afara, de voie si de nevoie. Prin multe suferinte se cuvine sa intram în Împaratie, inclusiv în cea launtrica. Primul, pas facut aici, frângerea voii dinspre rau înspre bine, alcatuind inima pocaintei, se reflecta într-o durere de moarte pricinuita ranei produse de frângerea voii, care va sângera, apoi, pe toata perioada luptei cu patimile si care se va închide abia dupa dobândirea neprihanirii, care îl ridica pe crestin pe crucea împreuna-rastignirii cu Hristos, în voia lui Dumnezeu. Totul este suferinta, durere, strâmtorare. Putem spune ca tihna este semnul drumului gresit, iar suferinta, cel al drumului drept.
Cugetând la aceasta, bucurati-va, purtatori ai crucii! Iar voua ce va pasa, cei se stati în tihna si în mângâieri? Cuvântul lui Avraam catre cel bogat este în pilda despre Lazar si bogatul nemilostiv. Aici va mângâiati, iar altii sufera pentru Hristos si pentru sfânta Sa Lege; iar în cealalta lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mângâia, iar cei ce s-au mângâiat vor suferi. Voi spuneti, de obicei: „Ce, nu avem voie nici macar sa ne distram sau sa ne permitem vreo placere?”. Faceti întâi ce este mai important, iar apoi permiteti-va si aceasta. Unii n-au alte treburi decât: azi sa mearga la un bal, mâine la teatru, poimâine la plimbari, apoi la lecturi si la conversatii mondene si la fel de fel de alte distractii, trecând de la unele placeri la altele. Iar la ce este mai important, la cum sa ajunga ceea ce trebuie sa fie fiecare crestin, nici nu se gândesc. Ce fel de roade sa astepti de la o astfel de viata? Credeti ca raportarea noastra launtrica la Dumnezeu, prin Hristos, va creste de la sine, indiferent de aceste neorânduieli din afara?! Cum sa creasca? Arde oare lumânarea în vânt? Se plineste, oare, viata de la otrava? Nu. Daca vrei sa-ti fie bine, lasa mângâierile, porneste pe drumul crucii si al pocaintei, mistuieste-te în focul rastignirii de sine, caleste-te în lacrimile frângerii inimii si vei deveni aur sau argint sau piatra pretioasa si, la timpul potrivit, vei fi luat de Stapânul ceresc pentru înfrumusetarea prealuminoaselor si prealinistitelor Sale lacasuri.
Sf Teofan Zavorâtul, Viata Launtrica, Editura: Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!