Ieromonah ATAL TOMA
Fraţi creştini ortodocşi
Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău. Dar cum putem oare să îl iubim dacă nu îl cunoaştem? Şi ca să îl cunoaştem trebuie să îl căutăm, să stăm de vorbă cu El, să muncim cu EL, să ne bucurăm cu el, să suferim cu El, să dormim cu El, să îl chemăm la masa noastră, să-i vizităm casa, sfânta biserică. Aici, În sfânta Biserică întâlnim pe Dumnezeu în toată măreţia lui. Aici, pentru că ne iubeşte, Dumnezeu coboară cerul, frate creştine, îngerii vin şi cântă împreună cu noi oamenii, Maica Domnului este iară Maică, iar Hristos Dumnezeu se răstigneşte din nou pe masa sfântului altar. Dacă nu credem aşa, aşa şi nu alt fel, înseamnă că ni s-a amorţit conştiinţa şi nu mai putem vedea pe Dumnezeu în toată splendoarea Lui. Fraţi creştini, Cetele de îngeri se îndulcesc, se minunează văzând cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi oamenii. Se minunează şi strigă din cer: cu adevărat mare este taina creştinătăţii!!!
Astăzi Hristos, prin sfânta Evanghelie, ne aminteşte despre esenţa legii lui Moise, şi nu doar a lui Moise, ci şi a firii noastre umane, a legii morale din noi şi a legii Divine, din cer: Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău,din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău, Iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Suntem invitaţi, fraţi creştini să iubim. Viaţa unui om fără iubire, este o viaţă de iad. Pentru că unde iubirea s-a stins, sau stă robită patimilor sau am pervertit-o în eros, în patima amorului, acolo, în acel suflet, conştiinţa se îmbată, se otrăveşte cu patima şi ochii sufletului nu văd că ceea ce trăim nu e în nici un caz legea iubirii, instituită de Dumnezeu încă din Rai, când a plăsmuit omul, adusă apoi de Dumnezeu pe Sinai, pe table de piatră şi dată lui Moise şi poporului evreu, şi apoi rescrisă de Hristos pe inima, conştiinţa şi sufletul nostru.
Mai cunoaştem noi pe Dumnezeu? Ştim noi cine este Dumnezeu? El este Dumnezeu, care face minuni. EL este Dumnezeu iubitor şi iertător, care iartă păcatele, cu adevărat, prin spovedanie, El care a pus regretul, căinţa în inima omului, şi trezeşte conştiinţe adormite. Trăim minunata perioadă a postului. Haideţi să ne spălăm haina sufletului, prin spovedanie, prin împărtăşanie. Până când petreci fără de grijă, până când uiţi faptele rele, suspină şi te cutremură suflete, că ai un Dumnezeu care te iubeşte atât de mult, iar tu eşti atât de nepăsător de iubirea Lui. Lasă păcatul suflete, pentru că iubirea nu face casă bună cu păcatul. Niciun fel de iubire nu se îngemănează cu patima, pentru că iubirea este scânteie divină, este o fărâmă din Dumnezeu, este o lacrimă căzută din ochii divini peste pământul care suntem, şi atât timp cât putem iubi (dar nu vorbim aici de eros, ci de iubirea ca trăire a sufletului, ca stare de spirit), atât timp cât putem iubi frumosul din Cer, din natură, din om, nu suntem pierduţi, fraţi creştini.
Dumnezeu este toată lumina din soare, toată lumina din suflet, care a fost, care este şi care mai poate să fie, spunea Nicolae Iorga, şi Acest Dumnezeu măreţ, se coboară într-o iesle, pentru a ne învăţa iar să îl iubim pe El, pe El cel ce ne-a creat, pe El cel ce ne iubeşte, pe El cel care e în stare să ardă iar pământul şi ca pe o haină să îl schimbe, numai să ne creeze o lume nouă în care să vieţuim veşnic cu El, în iubire.
Dar nu e necesar să aşteptăm împlinirea vremurilor, fraţi creştini. Haideţi să ni-L coborâm în peştera întunecată a sufletului nostru, pe Pruncul Iisus. Şi dacă nu putem noi să ne scoatem afară toate dobitoacele patimilor să îl chemăm pe El să le domesticească, să le îmblânzească. Spovediţi-vă, vă îndemnăm spovediţi-vă! Nu se poate să nu aveţi ceva să regretaţi în relaţia voastră cu Dumnezeu, cu cel de lângă voi, cu natura, şi cu sinele vostru. Aţi păcătuit sigur în vre-un fel, pentru că sunteţi oameni. Suntem oameni, dar ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ această taină, Spovedania, care ne dă liniştea conştiinţei, şi ne sporeşte iubirea. Nu vezi frate creştine, că ai uneori o tensiune între tine şi un alt om, şi parcă nu ai stare, linişte, nu dormi nopţile şi te frămânţi, aducându-ţi argumente peste argumente, cum că tu ai dreptate, şi el a greşit. Însă, şi aşa să fie, mai mare este pacea ta decât dreptatea ta. Mai de preţ îţi este somnul fără griji decât neliniştea dreptăţii. Dacă faţă de un om greşind, ne frământăm atât, cu cât mai mult faţă de Dumnezeu? Împacă-te într-un fel. Sfânta Scriptură spune: împacă-te cu pârâşul tău cât eşti cu el pe cale. Şi pârâşul este conştiinţa. Dacă nu ne împăcăm cu ea, şi murim neîmpăcaţi, grea ne va fi veşnicia.
Să îl iubim pe Dumnezeu fraţi creştini. Să credem cu tărie în EL, să îl căutăm, să îl aflăm în inima noastră, şi să ne agăţăm de el, ca şi pruncul de poala hainei mamei lui, şi de acolo, din raiul nostru interior, să ne facem viaţa rai, să împrăştiem razele iubirii, şi către semenul nostru. Voltaire spunea cândva că „Dacă este o greutate să crezi în Dumnezeu, doar pentru că nu L-ai văzut, este o absurditate să nu crezi în EL, când ne-a lăsat conştiinţa.”
Oare de ce ne cere Dumnezeu să îl iubim? Are el aşa nevoie de iubirea noastră? Fraţi creştini, dacă nu îl iubim pe Dumnezeu, care a picurat în noi o fărâmă din Dumnezeirea lui, şi ne-a făcut nemuritori, cum putem pretinde că iubim omul? Fugi de omul care-şi vorbeşte de rău unul din părinţi! Cine îşi judecă mamă sau tată că nu i-a dat, sau că nu i-a făcut, acela repede te va înşela în aşteptări. Aşa este şi cu Dumnezeu. Cine se îndoieşte de existenţa lui Dumnezeu, pentru că l-a căutat printre astre, şi nu l-a găsit, acela atât de deplâns este, că nu a ştiut să-l caute pe Dumnezeu în El. Şi vedea nemărginirea fiinţei lui, şi-i era suficient.
Am putea vorbi mult despre iubirea de Dumnezeu, pentru că vorbim despre iubirea nemărginitei iubiri a celui Care a creat omul, şi l-a creat nu oricum, ci după chipul şi asemănarea Lui. Ne-a creat capabili de iubire, pentru că El este iubire, iar noi ne-am pervertit iubirea în patos, în eros, în deşănţate sentimente, am pus iubirea de semen mai presus de iubirea Divină, şi am călcat în picioare legile firii prea adesea, ca să ne săturăm noi poftele.
Însă nu despre patimi vrem să vorbim astăzi, deşi de la acest amvon, adesea vă amintim să duceţi o viaţă morală. Astăzi însă e o zi de sărbătoare este sărbătoare nu doar pentru că este ziua domnului, Duminică. Noi românii, ne serbăm astăzi ziua naţională. Astăzi ne amintim că pe 1 Dembrie 1918 românii îşi împlineau visul de veacuri, reuşeau să fenteze aversiunea marilor puteri faţă de dorinţa noastră de a fi o ţară, şi săvârşeam Unirea. Să ne amintim cum au ştiut strămoşii noştri să iubească pe Dumnezeu. Un Dumnezeu propovăduit de Sf. Ap. Andrei, pe meleagurile Dobrogei de astăzi, un Dumnezeu pentru care Românii şi-au jertfit ani la rând cei mai frumoşi oameni pentru credinţa ortodoxă. Călcăm pe pământ udat de sângele martirilor, al mucenicilor. De la primele persecuţii împotriva creştinilor, până la ultimele, nu a fost generaţie care să nu deie tributul ei apărării ortodoxiei. Războaiele cu neamurile care vroiau să ne subjuge, să ne ia rezervele naturale ale acestei frumoase ţări, să ne terfeleacă ortodoxia şi să ne aducă cine ştie ce credinţe plăsmuite de minţi bolnave, şi nu de Dumnezeu. De ce spun minţi bolnave când vorbesc de marii iluminaţi ai lumii? Păi numai o minte bolnavă poate să refuze pe Hristos şi să-şi plăsmuiască un alt Dumnezeu. Numai minţile bolnave dărâmă crucile de pe biserici sau de pe case şi îşi aşează semiluni sau steaua roşie. Numai minţi bolnave, conştiinţe vândute banului pot să ne ceară nouă, Românilor ortodocşi să fim toleranţi cu deviaţiile de tot felul, cu minorităţile de tot felul şi să nu vadă că noi, românii, trăim din totdeauna alături şi împreună cu tot felul de astfel de oameni, şi trăim în pace. Pe pământul pe care staţi acum, pe pământul dobrogeam trăiesc alături de noi, românii, 16 minorităţi naţionale, religioase şi de cultură, normal, în sitatia în care pe pămantul românesc sunt 18 minoritaţi. Şi nu am avut nevoie de Consiliul Europei atâţia mii de ani ca să ne înveţe strategii de „multyculturality”, şi nici de Consiliul Mondial al Religiilor. Pur şi simplu, dacă vecinul meu era la necaz, era căzut în şanţ sau în primejdie, l-am ajutat, fără să îl întreb dacă e şvab, tătar, ungur, turc, lipovean, ucrainian, popovit, evenghelist de ziua a şaptea sau ateu.
Însă nu l-am iubit mai mult decât propria-mi ortodoxie. Când a vrut să-mi ia crucea, icoana din casă, ouăle roşii de pe masă, tradiţia mea creştină ortodoxă, românul s-a făcut sfinx, românul s-a făcut sabie, românul s-a făcut mucenic. Suntem urmaşii celor care au preferat să-şi vadă copii decapitaţi decât să lase generaţiilor viitoare o cultură şi un cult străin de ortodoxia noastră bimilenară, de creştinismul nostru de rit răsăritean. Aceasta ne obligă fraţi creştini. Pe toţi, indiferent de vârstă. Bunicii trebuie să ducă mai departe tradiţia aşa cum au primit-o de la bunicii lor. Maturii trebuie să-şi crească fii în biserica ortodoxă. Fugiţi de secte! Fugiţi de patimile mizerabile ale occidentului. Nu vă lăsaţi ademeniţi de droguri, tineri români! Fugiţi de avorturi – şi aici trebuie să vă îndemnăm să luaţi aminte, avem în România peste 15 milioane de avorturi înregistrate din 1990 până în martie 2012!!! Fraţi creştini; stopaţi această competiţie a morţii!!! Fraţi creştini, este aproape încă o dată populaţia ţării. Gândiţi-vă că Bulgaria are aproximativ 7,5 milioane de locuitori, iar noi avem 15 milioane de avorturi??? Aproape dublu decât populaţia acestui stat! Gândiţi-vă că Ungaria are 9 milioane de locuitori iar noi avem 15 miloane de copii ucişi înainte de a rosti cuvântul mamă!
Nu vedeţi că marile puteri nu ne mai cuceresc cu tancurile? Au venit, ne-au adus cabinete de planificare familială, şi ne lasă să ne ucidem singuri! Nu ne mai smulg crucile de pe biserici, ne ceartă că le construim, şi ne suflă mereu în urechi că sunt prea multe, şi prea puţine spitale. Dar cine oare are interesul să avem o populaţie bolnavă, care să umple spitalele, în loc să avem edificii de cult şi cultură, care să formeze caractere sănătoase?
Au renunţat să ne mai verse sângele. Nu mai înfundă puşcăriile şi spitalele de psihiatrie cu elita românească. Au văzut că ciuma roşie, comunismul ateu nu a prins pe pâmântul românesc. Acum ne spală creierii încercând să ne aducă în mass media bombe informaţionale. Suntem bombardaţi cu tot felul de ştiri, doar doar ne-om năucii minţile şi apoi să ne decreştineze. Nu vedeţi că acum suntem arătaţi cu degetul că trăim în evul mediu, că ne închinăm la sfintele moaşte? De unde oare aversiunea acesta faţă de tot ce e tradiţie româneacă? Nu vă lăsaţi români! Treziţi-vă şi vedeţi că acum avem duşmani mult mai vicleni. De două mii de ani se chinuie să ne distrugă. Vecinii nu ne sunt prieteni, Aliaţii vor doar să ne ia aurul, pădurile, pietrele, sarea, petrolul ce-a rămas după ce l-am dat când unora când altora; vor să ia şi să lase în schimb credinţe schiloade într-un Dumnezeu pe care parcă l-ar chema Hristos, dar un Hristos fără cruce, fără Icoană, fără Maica Domnului, fără preot şi tainele bisericii. Un Hristos căruia poţi să-i spui foarte bine şi buda, hindu, Mohamed, Iehova. Dar mai bine, nu-i zicem noi, marele arhitect? Că tot a devenit masoneria din organizaţie secretă, organizaţie discretă.
DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE!!!! Imnul nostru parcă ar fi o trâmbiţă înaintea apocalipsei, fraţi creştini. Este un ultim strigăt disperat al lui Dumnezeu, către naţia aceasta creştină, blândă ca o mioară din balada „Mioriţa”, capabilă de jertfă ca şi Meşterul Manole, aprigă şi iute la mânie precum Iancu Jianu, vestită ca şi badea Cârţan.
Suntem datori să lăsăm celor ce vin după noi ceea ce am primit de la ai noştri, fraţi creştini. Şi dacă ţara aceasta bogată cu oameni săraci, mai are ceva de preţ. Aceasta este tradiţia creştină ortodoxă! Şi aceasta o ştie şi duşmanul nostru, şi de aceea se luptă de două mi de ani să o smulgă din inima românilor. E greu pentru că ne-am născut creştini, nu ne-am făcut creştini. Apostolul Andrei, din toate călătoriile sale, aici, în Dobrogea de azi a zăbovit cel mai mult timp, pentru că a dat peste o populaţie paşnică, monoteistă, şi repede primitoare a propovăduirii lui. Şi oare întâmplător este că în vecinătatea peşterii Sf. Andrei se află Cetatea numită astăzi Adamclisi, în care avem ruinele a 7 mari biserici? Cui îi trebuiau aceste biserici, dacă nu era o viaţă intens creştină în zonă, fraţi creştini? Nu vă lăsaţi înşelaţi de lătrăturile presei vândute masoneriei care încearcă să vă picure minciuna faptului că noi nu am fost chiar creştini, şi că noi nu am fost creştinaţi de Sf. Andrei, şi că, de fapt, nici nu prea ne-am născut pe aici, că suntem venetici.
Tineret român, îţi vine vremea să dai şi tu sânge şi vieţi pentru a apăra adevărul, ortodoxia limba şi fiinţa ta de român!
Până atunci nu uita că nu mai lupţi cu turcii, cu muscalii, cu ungurii. Aceştia sunt şi ei victime colaterale ale unui război nevăzut. Arma noastră trebuie să rămână în primul rând rugăciunea. Hrăniţi-vă acum sufletul cu rugăciunea particulară, cu liturghia şi darurile ei, armaţi-vă sufletele cu armele credinţei, că aprig este războiul ocult pe care-l pregătesc lojele. Dar nu neapărat de frica unui viitor sumbru să faceţi aceasta, ci pentru că trebuie să nu uitaţi că doar rugându-vă, vă hrăniţi sufletul, vă dezvoltaţi iubirea de Dumnezeu, de semeni. Fără o relaţie strânsă cu Dumnezeu la primul vânt al unei încercări ne sfărâmăm corabia sufletului.
Încheiem cu îndemnul părintelui Arsenie Papacioc,om al jertfei pentru adevăr, îndemn care vine să desăvârşească cele grăite până acum: „La Sfânta Liturghie primeşti într-un fel deosebit Harul lui Dumnezeu, tăria cea mare a creştinului, aprinzând lumina adevărului din om pentru viaţa şi lupta împotriva puterilor întunericului.”
Amin.
Dumnezeu este toată lumina din soare, toată lumina din suflet, care a fost, care este şi care mai poate să fie, spunea Nicolae Iorga, şi Acest Dumnezeu măreţ, se coboară într-o iesle, pentru a ne învăţa iar să îl iubim pe El, pe El cel ce ne-a creat, pe El cel ce ne iubeşte, pe El cel care e în stare să ardă iar pământul şi ca pe o haină să îl schimbe, numai să ne creeze o lume nouă în care să vieţuim veşnic cu El, în iubire.
Dar nu e necesar să aşteptăm împlinirea vremurilor, fraţi creştini. Haideţi să ni-L coborâm în peştera întunecată a sufletului nostru, pe Pruncul Iisus. Şi dacă nu putem noi să ne scoatem afară toate dobitoacele patimilor să îl chemăm pe El să le domesticească, să le îmblânzească. Spovediţi-vă, vă îndemnăm spovediţi-vă! Nu se poate să nu aveţi ceva să regretaţi în relaţia voastră cu Dumnezeu, cu cel de lângă voi, cu natura, şi cu sinele vostru. Aţi păcătuit sigur în vre-un fel, pentru că sunteţi oameni. Suntem oameni, dar ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ această taină, Spovedania, care ne dă liniştea conştiinţei, şi ne sporeşte iubirea. Nu vezi frate creştine, că ai uneori o tensiune între tine şi un alt om, şi parcă nu ai stare, linişte, nu dormi nopţile şi te frămânţi, aducându-ţi argumente peste argumente, cum că tu ai dreptate, şi el a greşit. Însă, şi aşa să fie, mai mare este pacea ta decât dreptatea ta. Mai de preţ îţi este somnul fără griji decât neliniştea dreptăţii. Dacă faţă de un om greşind, ne frământăm atât, cu cât mai mult faţă de Dumnezeu? Împacă-te într-un fel. Sfânta Scriptură spune: împacă-te cu pârâşul tău cât eşti cu el pe cale. Şi pârâşul este conştiinţa. Dacă nu ne împăcăm cu ea, şi murim neîmpăcaţi, grea ne va fi veşnicia.
Să îl iubim pe Dumnezeu fraţi creştini. Să credem cu tărie în EL, să îl căutăm, să îl aflăm în inima noastră, şi să ne agăţăm de el, ca şi pruncul de poala hainei mamei lui, şi de acolo, din raiul nostru interior, să ne facem viaţa rai, să împrăştiem razele iubirii, şi către semenul nostru. Voltaire spunea cândva că „Dacă este o greutate să crezi în Dumnezeu, doar pentru că nu L-ai văzut, este o absurditate să nu crezi în EL, când ne-a lăsat conştiinţa.”
Oare de ce ne cere Dumnezeu să îl iubim? Are el aşa nevoie de iubirea noastră? Fraţi creştini, dacă nu îl iubim pe Dumnezeu, care a picurat în noi o fărâmă din Dumnezeirea lui, şi ne-a făcut nemuritori, cum putem pretinde că iubim omul? Fugi de omul care-şi vorbeşte de rău unul din părinţi! Cine îşi judecă mamă sau tată că nu i-a dat, sau că nu i-a făcut, acela repede te va înşela în aşteptări. Aşa este şi cu Dumnezeu. Cine se îndoieşte de existenţa lui Dumnezeu, pentru că l-a căutat printre astre, şi nu l-a găsit, acela atât de deplâns este, că nu a ştiut să-l caute pe Dumnezeu în El. Şi vedea nemărginirea fiinţei lui, şi-i era suficient.
Am putea vorbi mult despre iubirea de Dumnezeu, pentru că vorbim despre iubirea nemărginitei iubiri a celui Care a creat omul, şi l-a creat nu oricum, ci după chipul şi asemănarea Lui. Ne-a creat capabili de iubire, pentru că El este iubire, iar noi ne-am pervertit iubirea în patos, în eros, în deşănţate sentimente, am pus iubirea de semen mai presus de iubirea Divină, şi am călcat în picioare legile firii prea adesea, ca să ne săturăm noi poftele.
Însă nu despre patimi vrem să vorbim astăzi, deşi de la acest amvon, adesea vă amintim să duceţi o viaţă morală. Astăzi însă e o zi de sărbătoare este sărbătoare nu doar pentru că este ziua domnului, Duminică. Noi românii, ne serbăm astăzi ziua naţională. Astăzi ne amintim că pe 1 Dembrie 1918 românii îşi împlineau visul de veacuri, reuşeau să fenteze aversiunea marilor puteri faţă de dorinţa noastră de a fi o ţară, şi săvârşeam Unirea. Să ne amintim cum au ştiut strămoşii noştri să iubească pe Dumnezeu. Un Dumnezeu propovăduit de Sf. Ap. Andrei, pe meleagurile Dobrogei de astăzi, un Dumnezeu pentru care Românii şi-au jertfit ani la rând cei mai frumoşi oameni pentru credinţa ortodoxă. Călcăm pe pământ udat de sângele martirilor, al mucenicilor. De la primele persecuţii împotriva creştinilor, până la ultimele, nu a fost generaţie care să nu deie tributul ei apărării ortodoxiei. Războaiele cu neamurile care vroiau să ne subjuge, să ne ia rezervele naturale ale acestei frumoase ţări, să ne terfeleacă ortodoxia şi să ne aducă cine ştie ce credinţe plăsmuite de minţi bolnave, şi nu de Dumnezeu. De ce spun minţi bolnave când vorbesc de marii iluminaţi ai lumii? Păi numai o minte bolnavă poate să refuze pe Hristos şi să-şi plăsmuiască un alt Dumnezeu. Numai minţile bolnave dărâmă crucile de pe biserici sau de pe case şi îşi aşează semiluni sau steaua roşie. Numai minţi bolnave, conştiinţe vândute banului pot să ne ceară nouă, Românilor ortodocşi să fim toleranţi cu deviaţiile de tot felul, cu minorităţile de tot felul şi să nu vadă că noi, românii, trăim din totdeauna alături şi împreună cu tot felul de astfel de oameni, şi trăim în pace. Pe pământul pe care staţi acum, pe pământul dobrogeam trăiesc alături de noi, românii, 16 minorităţi naţionale, religioase şi de cultură, normal, în sitatia în care pe pămantul românesc sunt 18 minoritaţi. Şi nu am avut nevoie de Consiliul Europei atâţia mii de ani ca să ne înveţe strategii de „multyculturality”, şi nici de Consiliul Mondial al Religiilor. Pur şi simplu, dacă vecinul meu era la necaz, era căzut în şanţ sau în primejdie, l-am ajutat, fără să îl întreb dacă e şvab, tătar, ungur, turc, lipovean, ucrainian, popovit, evenghelist de ziua a şaptea sau ateu.
Însă nu l-am iubit mai mult decât propria-mi ortodoxie. Când a vrut să-mi ia crucea, icoana din casă, ouăle roşii de pe masă, tradiţia mea creştină ortodoxă, românul s-a făcut sfinx, românul s-a făcut sabie, românul s-a făcut mucenic. Suntem urmaşii celor care au preferat să-şi vadă copii decapitaţi decât să lase generaţiilor viitoare o cultură şi un cult străin de ortodoxia noastră bimilenară, de creştinismul nostru de rit răsăritean. Aceasta ne obligă fraţi creştini. Pe toţi, indiferent de vârstă. Bunicii trebuie să ducă mai departe tradiţia aşa cum au primit-o de la bunicii lor. Maturii trebuie să-şi crească fii în biserica ortodoxă. Fugiţi de secte! Fugiţi de patimile mizerabile ale occidentului. Nu vă lăsaţi ademeniţi de droguri, tineri români! Fugiţi de avorturi – şi aici trebuie să vă îndemnăm să luaţi aminte, avem în România peste 15 milioane de avorturi înregistrate din 1990 până în martie 2012!!! Fraţi creştini; stopaţi această competiţie a morţii!!! Fraţi creştini, este aproape încă o dată populaţia ţării. Gândiţi-vă că Bulgaria are aproximativ 7,5 milioane de locuitori, iar noi avem 15 milioane de avorturi??? Aproape dublu decât populaţia acestui stat! Gândiţi-vă că Ungaria are 9 milioane de locuitori iar noi avem 15 miloane de copii ucişi înainte de a rosti cuvântul mamă!
Nu vedeţi că marile puteri nu ne mai cuceresc cu tancurile? Au venit, ne-au adus cabinete de planificare familială, şi ne lasă să ne ucidem singuri! Nu ne mai smulg crucile de pe biserici, ne ceartă că le construim, şi ne suflă mereu în urechi că sunt prea multe, şi prea puţine spitale. Dar cine oare are interesul să avem o populaţie bolnavă, care să umple spitalele, în loc să avem edificii de cult şi cultură, care să formeze caractere sănătoase?
Au renunţat să ne mai verse sângele. Nu mai înfundă puşcăriile şi spitalele de psihiatrie cu elita românească. Au văzut că ciuma roşie, comunismul ateu nu a prins pe pâmântul românesc. Acum ne spală creierii încercând să ne aducă în mass media bombe informaţionale. Suntem bombardaţi cu tot felul de ştiri, doar doar ne-om năucii minţile şi apoi să ne decreştineze. Nu vedeţi că acum suntem arătaţi cu degetul că trăim în evul mediu, că ne închinăm la sfintele moaşte? De unde oare aversiunea acesta faţă de tot ce e tradiţie româneacă? Nu vă lăsaţi români! Treziţi-vă şi vedeţi că acum avem duşmani mult mai vicleni. De două mii de ani se chinuie să ne distrugă. Vecinii nu ne sunt prieteni, Aliaţii vor doar să ne ia aurul, pădurile, pietrele, sarea, petrolul ce-a rămas după ce l-am dat când unora când altora; vor să ia şi să lase în schimb credinţe schiloade într-un Dumnezeu pe care parcă l-ar chema Hristos, dar un Hristos fără cruce, fără Icoană, fără Maica Domnului, fără preot şi tainele bisericii. Un Hristos căruia poţi să-i spui foarte bine şi buda, hindu, Mohamed, Iehova. Dar mai bine, nu-i zicem noi, marele arhitect? Că tot a devenit masoneria din organizaţie secretă, organizaţie discretă.
DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE!!!! Imnul nostru parcă ar fi o trâmbiţă înaintea apocalipsei, fraţi creştini. Este un ultim strigăt disperat al lui Dumnezeu, către naţia aceasta creştină, blândă ca o mioară din balada „Mioriţa”, capabilă de jertfă ca şi Meşterul Manole, aprigă şi iute la mânie precum Iancu Jianu, vestită ca şi badea Cârţan.
Suntem datori să lăsăm celor ce vin după noi ceea ce am primit de la ai noştri, fraţi creştini. Şi dacă ţara aceasta bogată cu oameni săraci, mai are ceva de preţ. Aceasta este tradiţia creştină ortodoxă! Şi aceasta o ştie şi duşmanul nostru, şi de aceea se luptă de două mi de ani să o smulgă din inima românilor. E greu pentru că ne-am născut creştini, nu ne-am făcut creştini. Apostolul Andrei, din toate călătoriile sale, aici, în Dobrogea de azi a zăbovit cel mai mult timp, pentru că a dat peste o populaţie paşnică, monoteistă, şi repede primitoare a propovăduirii lui. Şi oare întâmplător este că în vecinătatea peşterii Sf. Andrei se află Cetatea numită astăzi Adamclisi, în care avem ruinele a 7 mari biserici? Cui îi trebuiau aceste biserici, dacă nu era o viaţă intens creştină în zonă, fraţi creştini? Nu vă lăsaţi înşelaţi de lătrăturile presei vândute masoneriei care încearcă să vă picure minciuna faptului că noi nu am fost chiar creştini, şi că noi nu am fost creştinaţi de Sf. Andrei, şi că, de fapt, nici nu prea ne-am născut pe aici, că suntem venetici.
Tineret român, îţi vine vremea să dai şi tu sânge şi vieţi pentru a apăra adevărul, ortodoxia limba şi fiinţa ta de român!
Până atunci nu uita că nu mai lupţi cu turcii, cu muscalii, cu ungurii. Aceştia sunt şi ei victime colaterale ale unui război nevăzut. Arma noastră trebuie să rămână în primul rând rugăciunea. Hrăniţi-vă acum sufletul cu rugăciunea particulară, cu liturghia şi darurile ei, armaţi-vă sufletele cu armele credinţei, că aprig este războiul ocult pe care-l pregătesc lojele. Dar nu neapărat de frica unui viitor sumbru să faceţi aceasta, ci pentru că trebuie să nu uitaţi că doar rugându-vă, vă hrăniţi sufletul, vă dezvoltaţi iubirea de Dumnezeu, de semeni. Fără o relaţie strânsă cu Dumnezeu la primul vânt al unei încercări ne sfărâmăm corabia sufletului.
Încheiem cu îndemnul părintelui Arsenie Papacioc,om al jertfei pentru adevăr, îndemn care vine să desăvârşească cele grăite până acum: „La Sfânta Liturghie primeşti într-un fel deosebit Harul lui Dumnezeu, tăria cea mare a creştinului, aprinzând lumina adevărului din om pentru viaţa şi lupta împotriva puterilor întunericului.”
Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!