CUVÂNT ÎN DUMINICA LUI ZAHEU

Sfântul Luca al Crimeei

I. Setea de înnoire duhovnicească

Iisus, intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată, un bărbat cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat; şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, fiindcă era mic de statură. Şi alergând înainte, s-a suit într-un sicomor ca să Îl vadă, căci pe acolo avea să treacă (Luca 19, 1-4).

„Vameşi“ se numeau strângătorii impozitelor. Ei puteau dobândi bani pe cale nedreaptă la strânsul impozitelor, şi o făceau. Erau cruzi şi lacomi, jefuiau poporul, iar acesta îi ura. Însuşi cuvântul „vameş” ajunsese pentru popor totuna cu “păcătos”.

Zaheu era mai-marele vameşilor, şi asupra lui apăsa şi mai greu ura poporului decât asupra vameşilor de rând – dar iată că omul acesta păcătos s-a aprins de dorinţa de a-L vedea pe Domnul Iisus Hristos, despre Care auzise atât de multe.

Când Domnul a trecut pe lângă pomul unde şedea Zaheu, S-a oprit deodată şi a grăit: Zaheu, coboară mai repede din pom şi mergi acasă, fiindcă astăzi trebuie să vin la tine! Pentru ce Domnul, trecând printr-o mulţime uriaşă de popor, Şi-a întors dintr-o dată luarea-aminte asupra lui Zaheu? Pentru ce l-a chemat pe nume? Fiindcă Domnul, Atoateştiutor fiind, cunoştea nu doar numele lui Zaheu, ci şi inima lui, şi dorinţele lui.

Dar ce s-a întâmplat în sufletul lui Zaheu? Cum se simt oamenii care, asemenea lui, trăiesc în nedreptate, de Dumnezeu nu se tem şi nu se ruşinează de nimeni (v. Luca 18, 2)? Sufletul lor păcătos nu cunoaşte odihna nici ziua nici noaptea. Cât de greu este pentru ei să îndure dispreţul şi ura poporului! Propria conştiinţă le roade fără încetare, ca un vierme crunt, inima – dar patima banilor înăbuşă totul. „N-au decât să ne dispreţuiască, spun ei, în schimb suntem bogaţi. Avem de toate”.

Credeţi că e uşoară o viaţă ca aceasta? Nu, ci e foarte grea. Greu este a înăbuşi mereu glasul conştiinţei. Greu este să duci povara urii şi dispreţul oamenilor. Aşa era şi cu sufletul nefericitului Zaheu.

Dar de ce dorea el atât de tare să Îl vadă pe Domnul Iisus Hristos, de ce s-a suit în smochin ca să-L privească măcar din depărtare? Din simplă curiozitate? Nu: el simţea şi ştia cât de Mare şi Sfânt este Domnul Iisus Hristos. Auzise despre extraordinarele Lui minuni, despre redarea văzului orbilor, despre învierea morţilor, şi sufletul lui păcătos tresaltă. Nu simpla curiozitate îl atrăsese, ci dorea tare de a privi măcar la Cel mai sfânt decât toţi sfinţii, la Cel atât de potrivnic întunecării şi nedreptăţii propriului lui suflet. Conştiinţa lui păcătoasă era mişcată ca niciodată. Năzuia să-L vadă pe Prorocul cel minunat, asemenea Căruia lumea încă nu cunoscuse, şi în inima sa gândea: „Dar eu, păcătosul, voi rămâne încurcat şi pe mai departe în viaţa această ticăloasă, pentru care oamenii mă urăsc şi mă dispreţuiesc?” Domnul ştia ce cotitură avusese loc în sufletul lui păcătos, ştia că acest suflet nu este greu de mântuit. Tocmai de aceea S-a şi hotărât să meargă în casa lui Zaheu.

Zaheu s-a dat jos repede din pom şi a fugit acasă pentru a-L primi pe Domnul Iisus Hristos. După aceea, cutremurat de vizita lui Hristos, a stat înaintea Lui şi, lepădând îndată şi cu hotărâre lăcomia sa de bani, a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit (Luca 19, 8).

Iată ce pildă de adâncă pocăinţă; iată cum a cutremurat sufletul acestui om păcătos cercetarea dumnezeiască! Tocmai la el, un păcătos atât de ticălos, dispreţuit de oameni, să vină Însuşi Domnul Iisus Hristos?! Dar Domnul ce a răspuns? Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam (Luca 19, 9). Aşadar Zaheu, om păcătos, mânat de nevoia simţită lăuntric a renaşterii duhovniceşti, a început să caute întâlnirea cu Hristos – şi această întâlnire a avut loc, aducând mântuire casei lui. Sfânta Biserică ne îndeamnă să-L căutăm pe Domnul urmând pilda lui Zaheu, să înviem în sufletul nostru frica de Dumnezeu dându-ne seama de păcătoşenia noastră şi de nevoia pocăinţei şi înnoirii.

Dar noi, spuneţi-mi, oare puţine păcate avem? Oare nu suntem toţi datori să ne pocăim din toată inima, ca şi Zaheu, şi, asemenea lui, să ne plătim datoriile faţă de cei pe care i-am necăjit? Să ne fìe pildă întotdeauna această întoarcere la credinţă a mai-marelui vameşilor! Să ne străduim şi noi, când ne va cerceta Domnul în chip nevăzut, să Îl primim aşa cum L-a primit Zaheu şi să ne învrednicim de aceleaşi cuvinte pe care le-a auzit el! Amin.

II. Hristos ne cheamă la pocăinţă

Sfânta Biserică ne cheamă astăzi să pătrundem în tâlcul istorisirii evanghelice despre Zaheu. Aş vrea să vă atrag luarea-aminte asupra următoarelor ei momente. Când Domnul Iisus Hristos, trecând pe lângă Zaheu, S-a oprit şi l-a chemat pe nume ca pe un prieten, ca pe un cunoscut vechi: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân (Luca 19, 5), ce vifor a cutremurat pe neaşteptate inima păcătosului vameş? „În casa mea vrea să vină acest Sfânt al sfinţilor, acest Făcător de minuni? Aşadar nu Îi este scârbă de mine?”

Totul s-a răsturnat deodată în inima lui: a devenit dintr-o dată alt om. „De ce, veţi întreba, s-a petrecut în el o astfel de schimbare?”Deoarece cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitură… dintre încheieturi şi mădulare (Evrei 4, 12), într-un anume fel el taie omul în două dintr-o dată, schimbând totul în el.

Puterea chemării Domnului, puterea dragostei dumnezeieşti e nesfârşit de mare. Ea a pricinuit o astfel de întorsătură nu doar în sufletul lui Zaheu, ci şi în sufletul unui alt vameş – Levi, ce mai apoi a devenit Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei. Şi acum, când citim sau când auzim cuvintele lui Dumnezeu ce sunt întipărite în Evanghelie, ele pricinuiesc acelaşi cutremur în sufletele noastre.

Ştim din Vieţile Sfinţilor că mulţi dintre ei au apucat-o pe calea nevoinţei datorită simplului fapt că au ascultat în biserică spusele lui Hristos: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24), sau cuvintele grăite cărturarului ce căuta desăvârşirea: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor (Matei 19, 21), sau cuvintele despre faptul că El trebuie iubit mai mult decât tatăl şi mama, decât fraţii şi surorile, chiar decât propria viaţă (v. Matei 10, 37). Cuvintele acestea ale Domnului au lucrat cu atâta putere asupra sufletelor lor, încât s-au hotărât deodată să lase totul, să vândă totul şi să împartă la săraci, să-şi părăsească familia, să îşi ia crucea şi să urmeze lui Hristos.

Aşa s-a întâmplat cu Sfinţii Antonie cel Mare, Macarie Egipteanul, ce au plecat în pustia sălbatică a Egiptului, precum şi cu mulţi alţii. Iată, aşadar, ce putere are cuvântul lui Dumnezeu – dar care este taina acestei puteri? De ce are cuvântul lui Dumnezeu o lucrare atât de puternică asupra oamenilor? De ce l-au cutremurat atât de mult pe Zaheu cuvintele simple ale Mântuitorului? Fiindcă în cuvintele acestea, care i-au fost grăite lui, dar ne privesc pe toţi, se simţea nemărginita dragoste dumnezeiască a Mântuitorului nostru, se simţea că pe noi, păcătoşii, ticăloşii, călcătorii legii dumnezeieşti, Hristos nu ne leapădă, ci Îi este milă de noi, ne iubeşte şi ne cheamă pe calea mântuirii. Iar fariseii, care se socoteau pe sine drepţi şi dascăli ai lui Israel, îi urau şi îi dispreţuiau pe acei nefericiţi, îi înfierau cu vorbe rele, nu voiau să aibă de-a face în nici un fel cu ei, socotindu-i necuraţi şi nevrednici. Hristos însă nu a făcut aşa.

Când a intrat în casa lui Zaheu, care L-a primit cu bucurie, acolo au venit de asemenea mulţi vameşi, mulţi păcătoşi multe desfrânate, şi au şezut cu El la masă. Fariseii şi cărturarii, văzând aceasta, erau nemulţumiţi şi cârteau împotriva Domnului.

Altă dată, într-o situaţie asemănătoare, El le-a răspuns celor care îşi puneau nădejdea numai în rugăciunile lor făţarnice, făcute de ochii lumii la răspântii, şi care sperau să dobândească prin aceasta mântuirea: Mergând, învăţaţi-vă ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13).

A fost o vreme când era nevoie de jertfe, fiindcă acestea erau preînchipuire a singurei Jertfe adevărate, a Jertfei pe Cruce de pe Golgota – dar după ce s-a săvârşit această înfricoşată şi ultimă Jertfă, vechile jertfe au încetat şi a venit o eră nouă, era milostivirii şi a dragostei, pe care a adus-o pe pământ Domnul Iisus Hristos. El vrea de la noi bunătate, milostivire faţă de oamenii nefericiţi, slabi, faţă de cei căzuţi şi dispreţuiţi, chiar şi faţă de cei pe care s-ar părea că avem depline drepturi de a-i socoti lepădaţi: faţă de hoţi, de bandiţi, de curve, de ucigaşi.

„Cum aşa, veţi întreba, suntem datori să-i iubim şi pe ăştia?” Da, tocmai cu ei trebuie să fim mai atenţi, tocmai faţă de ei trebuie să avem cât mai mult tact în cuvinte, fiindcă sunt grav bolnavi cu duhul. Nu-i aşa că faţă de trupul bolnav avem mai multă grijă şi gingăşie decât atunci când este sănătos? Ei bine, să ştiţi că şi aceşti nefericiţi, pe care noi îi socotim nişte lepădaţi, au şi ei inimă omenească, îi mustră conştiinţa, se chinuie. Le este greu să ducă povara lepădării, dispreţului şi blestemului obştesc.

Ştiu din experienţă cât de uşor este să mişti o asemenea inimă nelegiuită. Credeţi-mă, până şi criminalul cel mai înrăit se cutremură în inima sa când aude nu vorba rea a osândirii, ci vorbe de respect şi de dragoste. Sufletul lui poate fi renăscut printr-o vorbă bună, dacă arătăm respect pentru demnitatea lui de om căzută atât de jos; astfel putem săvârşi în el o întorsătură asemenea celei pe care a săvârşit-o Domnul în inima vameşului Zaheu – şi el va merge după voi, va începe să vă slujească, vă va răsplăti cu un adânc devotament pentru faptul că nu îl blestemaţi, că nu îl osândiţi, pentru vorba voastră bună, cu care nu era deloc obişnuit.

Aşadar să nu ne semeţim asupra nimănui, să ne aducem aminte totdeauna de păcatele noastre şi să iubim pe toţi semenii noştri, până la unul, fìindca nu ştim cum este inima lor înaintea lui Dumnezeu. Vieţile Sfinţilor ne arată că au fost tâlhari care au săvârşit mulţime de omoruri, iar după aceea, sub înrâurirea harului lui Dumnezeu, au încetat deodată, şi-au coborât mâinile însângerate şi au intrat cu capul plecat în mănăstire, unde s-au pocăit ani mulţi, aşa cum noi nu ştim să ne pocăim — iar Domnul a primit pocăinţa lor şi i-a îndreptat cu desăvârşire, în aşa fel că au primit chiar darul facerii de minuni. Şi atunci cum vom cuteza noi să ne semeţim asupra celor care se vor pocăi, poate, şi vor primi de la Atotputernicul Dumnezeu iertarea tuturor păcatelor? Căci numai pocăinţa adâncă ne curăţeşte înaintea lui Dumnezeu.

Vameşi, tâlhari şi desfrânate au ascultat chemarea lui Hristos la pocăinţă şi I-au adus jertfă inimile lor înfrânte. Domnul a mântuit nu numai pe Zaheu, ci şi pe curva ce I-a spălat picioarele cu lacrimi, le-a şters cu părul ei şi a vărsat peste el mir de mult preţ (v. Luca 7, 38); a mântuit şi pe tâlharul răstignit alături de El pe cruce, care a zis: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! Domnul i-a răspuns: Astăzi vei fi cu Mine în Rai (Luca 23, 42-43). Domnul a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Luca 19, 10) — nu doar pe cei pierduţi care-L înconjurau în timpul vieţii Sale pământeşti, ci şi pe cei din vremurile următoare, printre care ne numărăm şi noi. El stă la uşa inimii fiecăruia dintre noi, şi bate, şi cere cu smerenie să-L lăsăm înăuntru. Se opreşte lângă fiecare dintre noi, ne cheamă pe nume, şi ne cheamă la pocăinţă, şi ne mântuieşte. Nici în vremea de astăzi nu sunt puţini păcătoşi asemenea lui Zaheu, dar unii dintre ei, spre deosebire de acesta, nu se hotărăsc nici măcar să privească la Crucea lui Hristos, nu se hotărăsc să intre în biserică, socotindu-se pierduţi, gata osândiţi, crezând că nimeni nu-i va mai mântui şi că Hristos le-a întors spatele. Credeţi că e adevărat? Nu, nicidecum!

Domnul nu întoarce spatele nimănui. El a zis: Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6, 37). Eu sunt Păstorul cel bun, Păstorul cel bun sufletul Său Îl pune pentru oile Sale (Ioan 10, 11). Pentru noi toţi, oile cele bolnave şi râioase, Domnul a pus sufletul Său pe Crucea de pe Golgota. La Sfântul Proroc Iezechiel citim: Eu voi paşte oile Mele şi le voi odihni pe ele, zice Domnul Dumnezeu. Pe cea pierdută o voi căuta, şi pe cea rătăcită o voi întoarce, şi pe cea zdrobită o voi întări, şi pe cea tare o voi păzi, şi le voi paşte pe ele cu judecată (Iezechiel 34, 15-16).

Iată ce spune din partea Domnului Prorocul Isaia: Au doară va uita femeia pe pruncul său, sau nu îi va fi milă de fiii pântecelui său? Că de va şi uita femeia pe aceştia, Eu nu te voi uita pe tine, zice Domnul (Isaia 49, 15). Atât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Chiar dacă omul va fi plin de tot păcatul şi va face tot ce îi închide intrarea în Împărăţia cerurilor, chiar dacă un mare nevoitor va deveni preacurvar şi ucigaş, tot nu trebuie să deznădăjduiască. Chiar dacă va ajunge cineva la treapta cea mai de pe urmă a fărădelegii, iar apoi se hotărăşte să se întoarcă pe calea virtuţii, Domnul şi pe unul ca acesta îl primeşte, şi de unul ca acesta Îi este milă, şi îl vindecă, şi îl întăreşte, şi Se bucură de mântuirea lui ca un Păstor bun, ca un Părinte iubitor. El nu leapădă niciodată pocăinţa lipsită de făţărnicie.

Deci să ne amintim întotdeauna de aceasta şi să năzuim spre Domnul cu toată inima! Amin”.

«Predici», Editura Sophia, Bucureşti, 2010