Despre mândrie şi slavă deşartă

De-ţi este voia, iubitule, să-l smereşti pe omul cel mândru, nu-l învăţa şi nu-l certa cu multe cuvinte, ci cu puţine şi înţelepte. Adu-i aminte numai de neputinţa firii omeneşti şi zi-i: Omule, ce te măreşti şi te mândreşti în deşert, fiind şi tu pământ şi cenuşă ca şi noi? Iar de va zice că se va face aşa când va muri, să-i zici că şi acum, când este viu, omul e pământ şi cenuşa, însă nu cunoaşte că este aşa, de vreme ce-şi vede frumuseţea trupului. Vede puterea şi cinstea, vede laudele mincinoşilor şi pe cei ce stau de slujesc mesei şi spun basme. Aşadar această nălucire a hainelor scumpe îl înşală [pe omul cel mândru] şi îl face să-şi uite firea. El nu merge niciodată la morminte să vadă coşciugele pline de împuţiciune şi de putoare, ci caută numai spre cele trecătoare, iar nu spre cele ce or să fie. Şi să-i zici lui iar: Ce te mândreşti, omule, care eşti pământ, şi cenuşă, şi putregai? Caută de vezi neputinţa şi vremea cea scurtă a vieţii celei pieritoare! Nu aştepta ziua morţii tale ca să te pocăieşti, căci moartea vine fără de nădejde şi nu o ştii când vine! Căci – dacă omul este pământ şi fum, şi totuşi cutează a zice: Mă voi sui la cer să mă fac şi eu dumnezeu! – ce n-ar fi zis, unde n-ar fi căzut cu gândul său, dacă n-ar fi avut neputinţa firii sale ca un frâu?

Deci, când vezi vreun mândru că-şi înalta grumazul ca un taur şi îşi ridică sprâncenele sus, zi către dânsul: Ce se mândreşte pământul şi pulberea, căci viaţa lui se ocărî şi cele din lăuntrul lui? Acestea să le zici şi împăratului! Şi nu te teme de coroana lui, nici de îmbrăcămintele de aur pe care le poartă, căci zice Sfânta Scriptură: „Toată slava omului că floarea ierbii este.“ Tu, omule mândru, ce te măreşti? Oare tu ai făcut cerul? Pogoară-te din înălţimea râpei şi ia aminte la neputinţa firii celei trecătoare: căci eşti pulbere, şi umbră, şi fum, şi iarbă, şi floarea ierbii.Ce gândeşti lucruri mari şi te măreşti în deşert? Ce alta este mai de râs decât aceasta? Ce folos ai că stăpâneşti oameni? Mai bine să ţi se poruncească, decât să porunceşti şi să stăpâneşti! Căci ce folos este că eşti începător oamenilor, dar supus şi robit de patimi şi de păcate? Ca şi când cineva ar fi stăpân şi puternic, şi apoi să-l bată robii săi şi să-i fie tot trupul plin de răni, iar dacă merge în târg să se mărească cu gândul că stăpâneşte mulţime de oameni. Mai bine ar fi să stăpâneşti patimile şi să nu fii rob păcatelor! Pentru că, de vreme ce este defăimat chiar cel ce se mândreşte în lucrurile cele adevărate şi bune şi-şi pierde acele osteneli ale bunătăţii, atunci cu cât mai vârtos se va defăima cel ce se mândreşte în lucrurile cele rele şi se înalţă pe sine pentru slavă cea trecătoare? Oare cum nu va fi batjocorit şi de râsul tuturor unul ca acela?

Ticăloase şi mişelule om! Sufletul tău este stricat şi muncit rău de boala păcatelor, iar tu te slăveşti cu mărire că ai atâţia galbeni şi atâţia lei sau că ai atâtea slugi?! Dar acestea nu sunt ale tale, ci ale altora! Şi, de nu mă crezi, cunoaşte din ispita sau cercarea boierilor dinainte de tine! Iar de nu te vei cuminţi nici din Scriptură, nici de la alţi oameni ce au păţit acestea, apoi aşteaptă puţină vreme şi vei cunoaşte singur! Când? Ştii când? Când nu vei avea de la avuţia ta nici un folos şi nici un ajutor! Când te vei bate cu moartea şi nu vei fi stăpân nici al unui ceas, nici măcar al unei puţinele cirte, atunci fără voia ta vei da acestea şi acelora pe care nu vrei nici să-i vezi. Căci starea şi pricopseala lucrurilor omeneşti nu e alta decât pulbere, fum şi umbră. Şi încă mai putred decât acestea este omul. Căci îţi pare că eşti mare în vrednicie de eparh (adică proconsul, guvernator) şi că porţi haine luminate, iar apoi mori [tot] ca un sărac. Şi aceasta este şi în visuri: căci, în ce chip se vădesc visurile că nu sunt nimic când se face ziua, aşa se vădesc şi se defaimează cele ce nu sunt adevărate şi atunci când vine iarăşi noaptea. Te-ai făcut consul, adică epitrop al împărăţiei? Şi eu m-am făcut în somn proconsul, adică locotenent de consul. Iar el zice: Dar eu am fost ziua, iar tu ai fost noaptea! Însă, dacă eu am fost noaptea, ce este? Căci nici tu nu ai mai mult decât numele. Căci zicem: Cutare a fost voievod sau patriarh! – dar numai cuvântul are darul, şi îndată trece cu vorba. Aşa sunt toate lucrurile lumii, să zicem că pentru trei sau patru ani. Dar unde sunt cei ce au stat consuli, şi stăpâni, şi domni mai-nainte de zece ani? Nicăieri nu se văd. Iar Apostolul Pavel n-a fost aşa: căci, şi viu fiind, a fost luminat şi vestit întru mulţi ani; şi, săvârşindu-se, şi trecând patru sute de ani, acum este încă mai luminat şi mai vestit decât atunci când era viu pe pământ. Dar ce cuvânt de om poate să spună strălucirea pe care o are în Cer? Nici unul! Însă – în ce chip se înălţa uneori valurile mării, iar alteori se pogoară – aşa-i vedem şi pe cei mândri, care se trufesc şi-şi ridică sus sprâncenele lor. Pentru că zice Prorocul David: „Nu te teme când se va îmbogăţi omul sau când se va înmulţi slava casei lui!”

Bine a zis dreptul proroc: „Nu te teme!” Adică – zice – să nu te tulbure nălucirea şi slava bogăţiei şi a mândriei. Pentru că în scurtă vreme îl vei vedea [pe acela] zăcând mort şi gol, mâncare viermilor, şi neputând lua nimic dintru avuţia lui, căci toate le lăsăm aici şi mergem numai cu sarcina păcatelor pe care le-am strâns şi îmbrăcaţi cu răutatea. Cu adevărat, foarte cu cale au numit dascălii cei bătrâni mândria „mărire deşartă”. Pentru că cel ce se măreşte în deşert nu are nici o bunătate în lăuntrul inimii lui, ci e ca şi fetele zugrăvite, ce se văd luminate, iar în lăuntru sunt seci. Aşa şi încă mai rău decât aşa este slavă a mulţi oameni, căci nu se află nimic altceva care să-l înstrăineze pe om de la mila lui Dumnezeu şi să-l dea pedepsei focului ca tirania mândriei. Şi cine o are pe dânsa – măcar post să aibă, măcar feciorie, măcar rugăciune, măcar milostenie sau orice fel de bine ar face – toată viaţa lui este necurată. Căci zice Sfânta Scriptură: „Necurat este tot cel cu inima înaltă“. Şi atâta este de rea trufia, încât nu numai că îi împinge spre răutate şi în râpa pieirii pe cei ce o au, ci îl pândeşte pe om încă şi în bunătăţile făcute. Şi, când nu poate să ne strice chiar în bunătatea aceea pe care o facem, ne face multă pagubă şi ne îndeamnă să răbdăm ostenelile, dar ne lipseşte de rod. Căci nu este putinţă să aibă cineva şi mândrie, şi bunătatea smeririi. Ci zic să ne silim cât vom putea să dorim cereasca smerire cea fericită. Căci cine pofteşte slavă şi laudă de la oameni, orice bine ar face, este pierdut; că-şi ia plata aici, încât acolo, la judecata lui Dumnezeu, nu va lua nici un bine. Pentru ce? Pentru că a cinstit mai mult slava oamenilor, decât slava lui Dumnezeu. Iar cel ce slujeşte şi place lui Dumnezeu ia atunci plaţi bogate de la Dânsul. Cum şi în ce chip ia? Iată cum: când defăimam slava oamenilor, când nu o dorim. Căci mulţi sunt care-i laudă pe cei ce aleargă la cursa cailor, dar ei nu se întorc să ia nici o laudă de la aceia, ci numai pe împăratul îl văd şezând pe scaun. Şi, dacă [împăratul] îi încununează, atunci se înălţa cu gândul şi se bucura, ci nu se bucura în laudele celorlalţi. Deci ce este mai rău şi mai ocărit decât aceia care fac bunătăţile pentru vederea oamenilor? Când postesc, şi îşi posomorăsc feţele lor şi se roagă pe la drumuri; când suferă ostenelile, iar de plată se lipsesc. De ce pui martori lucrurilor pe care le faci? Pe unul îl ai judecător şi pe altul îl pui de şade să te vadă; iar pe împăratul îngerilor, Care vede ostenelile bunătăţii şi ale nevoinţei tale, pe Acela îl laşi şi alergi la feţele slugilor ca să te vadă? Pentru aceasta, cu [toate] acele multe osteneli şi sudori ale bunătăţilor, te duci neîncununat şi deşert de la Cel ce încununează. Deci să învăţăm mintea cea bună a slugii care, când face slujbă stăpânului său, nu vrea ca slujba lui să placă nimănui altuia, ci numai stăpânului său. Dar noi având un asemenea Stăpân, pe Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu umblam să ne vadă alţii, care nu pot să ne folosească cu nimic?! Şi, dacă cel ce se mândreşte în isprăvile lui cele bune pierde osteneala lui toată, atunci cum să nu fie vrednic muncii şi pedepsei cel care se măreşte în păcate şi cel ce păcătuieşte şi se laudă mult? Şi aceasta este mai rea decât toate şi mare nebunie, pentru că nimic altceva nu-i face pe oameni fără de lege şi fără de minte decât când iubesc slava şi lauda oamenilor; şi tot aşa, nimic altceva nu-i face pe oameni sfinţi şi fericiţi decât când urăsc şi hulesc mărirea cea deşartă a mulţimii.

Dar tu, iubite, ce ridici nasul tău? Ia spune-mi pentru ce te înalţi în vârful degetelor? Ce-ţi înalţi sprâncenele adesea şi te umfli în piept? Tu nu poţi să faci un păr alb sau negru; dar, dacă ai putea, ai umbla că şi cum pe deasupra văzduhului şi ai face aripi să nu calci pe pământ? Cum o să te mai laud acum? Ţi-am zis cenuşă, pulbere, fum, praf, ci încă n-am zis toată fiinţa firii omeneşti şi starea icoanei ei. Iar eu zic că omul mândru se aseamănă câlţilor: căci aceia, dacă se aprind, se arată numai văpaie, iar altceva nimic. Aşijderea şi băşicile de pe apă: ele se fac prea-lesne, dar iarăşi prea-lesne crapa şi se fac apă. Aşa se fac şi mândrii şi prea-lesne pier. Deci alt lucru nu este mai rău decât mândria şi mărirea deşartă. Pentru că nici diavolul n-a fost aşa dintii, ci mai-nainte de a se mândri era înger; iar dacă se mândri, se făcu diavol şi din lumină se făcu întuneric. El îl trase pe Adam în nălucire; şi acela se mândri să fie Dumnezeu, şi pierdu nemurirea pe care o avea, şi se făcu muritor. Lucru pentru care şi Dumnezeu, mustrând nebunia lui cu batjocură, îi zise: „Iată că Adam se făcu ca unul dintre Noi!” Adică Dumnezeu i-a zis lui Adam: Iată că te-ai făcut ca unul din Treimea cea începătoare, de vreme ce Fiul Meu cel fără de început Se va face om ca şi tine şi se va numi dumnezeirea Lui „Noul Adam“, iar tu vei fi dumnezeu după dar, precum ai dorit să fii. Şi puţină voie a luat diavolul de la Dumnezeu asupra fericitului Iov: şi răsturnă casa lui din temeiul pământului, şi răni de tot trupul lui, şi blestematul cel neiertat îl făcu de poveste în toată lumea. Căci îi strică şi-i prăpădi avuţia, pe copiii lui îi omori şi-i îngropa, trupul lui îl găuri cu viermi; pe muierea lui o puse să-l hulească, doar îl va face cumva să hulească împotriva lui Dumnezeu, şi pe prietenii lui îi făcu vrăjmaşi. Asemenea, şi pe slugile casei lui le îndemna să îl mustre. Deci, de nu l-ar opri Dumnezeu pe diavolul, toate cele bune ale lumii le-ar strica şi chiar însăşi lumea toată, pentru că diavolul este fiara vicleană şi nesăţioasa. Drept aceea, Dumnezeu nu i-a dat lui putere asupra tuturor, ca unul ce este din fire bun şi iubitor de oameni, a Căruia este slava în veci! Amin!”

Sfântul Ioan Gură de Aur