SCURTĂ MEDITAŢIE LA VINDECAREA SLĂBĂNOGULUI DE LA VITEZDA

“În Ierusalim, lângă Poarta Oilor era o scăldătoare care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare în care zăceau o mulţime de bolnavi, aşteptănd mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa, şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om care de 38 de ani era bolnav. Isus văzându-l şi ştiind că este de aşa de multă vtreme, l-a întrebat: Vrei să te faci sănătos? Bolnavul i-a răspuns: Doamne, n am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că până vin eu,altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi şi-a luat patul şi umbla.” (Ioan 5, -9)

A venit la Vitezda după ce toate celelalte speranţe de vindecare i s-au năruit, acutizându-i tot mai mult şi mai mult suferinţa. Aici exista o certitudine: scăldătoarea miraculoasă. Cel care intra primul după ce îngerul Domnului atingea cu aripile sale apa, ieşea vindecat. A văzut de nenumărate ori acest lucru şi fiecare vindecare îi făcea tot mai arzătoare dorinţa ca data viitoare să fie el primul care va intra în apa sfinţită de mesagerul ceresc. Desigur că pentru a-şi împlini acest vis, devenit de atâtea ori realitate în faţa ochilor săi, a făcut în cei 38 de ani tot ceea ce omeneşte era posibil.

A căutat, n-am nicio îndoială, locul din care putea ajunge cât mai repede în apă după vizita îngerului; şi-a angajat, desigur, un om priceput, care să-l arunce exact în momentul binecuvântat; s-a rugat, să fiţi siguri, cu o foarte mare ardoare; a sperat şi a disperat, a cheltuit şi a implorat, a plâns cerşind mila, dar nu s-a sfiit ca la o adică să dea şi din coate, ca-n toate situaţiile de acest fel; a invidiat şi poate chiar a urât pe cel care intrând cu o fracţiune de secundă înaintea lui, s-a făcut sănătos; într-un cuvânt, a trăit tot ce se poate trăi într-o astfel de competiţie necruţătoare. Dar degeaba. N-a reuşit niciodată să fie primul… Poate că în decursul anilor a fost de mai multe ori al doilea sau al treilea, dar n-a fost niciodată primul… Şi-a cheltuit astfel, într-o erodare treptată, dar evidentă şi fără drept de apel, banii, speranţele şi consideraţia celor din jur, pentru care era tot mai clar că în persoana slăbănogului aveau de-a face cu un învins. Iar targa lui era împinsă, după fiecare nou eşec, tot mai departe de locul binecuvântat. Din ce în ce mai departe… Şi astfel, după 38 de ani de aşteptare, slăbănogul şi-a pierdut orice speranţă că va putea ajunge vreodată primul în scăldătoarea miraculoasă care să-l vindece…

…38 de ani a aşteptat Domnul, cu o infinită răbdare, cu o nesfârşită iubire, pentru ca cel care se voia primul, să ajungă ultimul. Pentru ca cel care se voia învingător să se recunoască învins. Şi astfel să-l poată ajuta. Şi astfel să-l poată vindeca. Şi astfel să i se poată arăta.

Mereu respins de poarta închisă a inimii, Iisus n-a renunţat. Lovit de mândria agresivă a celui care multă vreme a crezut că se poate vindeca prin posibilităţile sale şi-ale celor din jur, Iisus a răbdat. Rănit de rugăciunile mincinoase ale disperatului care nu vedea mai departe de el însuşi, de interesul său egoist, Iisus a iertat. Alungat de hula celui care se credea nedreptăţit şi de ura faţă de cei care i-o luau înainte, Iisus a revenit. A aşteptat, a răbdat, a suferit, a iertat şi-a iubit, până când slăbănogul, după foarte mulţi ani, condamnat definitiv de indiferenţa celorlalţi, îşi întoarce privirea dinspre oameni şi în sfârşit vede… Îl vede…

Aşadar, pentru a conchide: nu slăbănogul a fost cel care a aşteptat, ci Iisus. Iar miza, marea, adevărata miză, nu era nicidecum vindecarea miraculoasă, ci trăirea revelaţiei că în lume, sub chipul unui Om, se ascundea însuşi Cel Prea Înalt: Dumnezeu făcut om. Mesia cel Promis şi mult aşteptat. Marele Salvator. Scăldătoarea, ca şi boala, erau doar mijloce de încercare a credinţei. Chemare şi revelaţie parţială. Au fost mulţi care au reuşit, într-un fel sau altul, să intre primii în scăldătoare, iar apoi au plecat fericiţi, trecând orbi şi indiferenţi pe lângă Iisus, care în spatele scăldătoarei, undeva între bălării, îi aştepta blând şi smerit, răbdător şi iertător, cu dorinţa arzătoare de a li se oferi. Şi au fost, de asemenea, alţii care, deşi n-au reuşit să intre în scăldătoare, au murit infinit mai fericiţi, căci într-un moment în care au reuşit să învingă disperarea prin răbdare, revolta prin umilinţă, deznădejdea prin credinţă, ura prin iubire, intransigenţa prin blândeţe, au primit un dar nesperat: pe Domnul Însuşi. Care chemându-i, i-a strâns la pieptul Său.

Numără-mă Doamne în rândul acestora, căci bolnav sau sănătos, umilit sau slăvit, bogat sau sărac eu nu vreau altceva decât să te am pe Tine. Să fiu al Tău. Cu totul al Tău. Acum şi-n Împărăţia Ta. Amin.

din cartea “Confesiune publicӑ”, scrisӑ de preotul Adrian Isac între anii 2000 şi 2008, are la bazӑ 45 de predici susţinute la biserica Schitul Maicii Domnului din Bucureşti. 

Cartea poate fi procuratӑ fie în varianta tiparitӑ, fie în varianta electronicӑ (format pdf). - AICI