Evanghelia despre minunea de la scăldătoarea Vitezda

Binecuvântat este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din viaţa aceasta. Pentru el, fiecare zi se întinde până la măsura unei luni în ceruri şi până la un an pentru necredinciosul care se veseleşte fără să aibă suferinţă ori suferă fără să aibă răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Binecuvântat este omul care nu cleveteşte când se află în suferinţă, ci cercetează pricinile suferinţei cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Unde va găsi pricinile suferinţei sale, cel care se află în suferinţă? Le va găsi în sine, sau în părinţi sau în cei din preajma lui – aici va afla pricinile suferinţei cel care este în suferinţă. Împăratul David a suferit pentru păcatele sale; Ieroboam a suferit pentru păcatele tatălui său, împăratul Solomon; proorocii au suferit pentru păcatele celor din preajma lor.

Dacă cel ce se află în suferinţă ar căuta mai departe şi mai adânc pricinile suferinţei sale, unde le-ar găsi? El le va găsi în necredinţa cea dintâi a omului faţă de Dumnezeu sau în duhul răului celui întunecat şi rău, într-un întuneric otrăvit fără zi, sau în iubirea lui Dumnezeu şi rânduiala lui Dumnezeu, cea tămăduitoare – aici va găsi pricinile suferinţei sale, cel care se află în suferinţă. Adam şi Eva au suferit pentru lipsa lor de credinţă faţă de Dumnezeu; dreptul Iov a suferit din pricina duhului celui rău întunecat şi pizmaş; şi bărbatul născut orb, ai cărui ochi au fost deschişi de Domnul Cel milostiv, a suferit spre slava lui Dumnezeu şi răsplata sa veşnică.

Pentru omul cu dreaptă judecată, este întotdeauna firesc să caute pricinile suferinţei sale mai întâi în sine, iar pentru cel nebun să osândească mereu pe alţii. Omul cu dreaptă judecată îşi aminteşte toate păcatele sale din copilărie până în prezent; el şi le aminteşte cu frică de Dumnezeu şi se aşteaptă să sufere pentru păcatele sale; şi astfel, când cade asupra lui suferinţa, care vine fie prin prietenii sau prin duşmanii săi, de la oameni sau de la duhurile rele, fie mai curând fie mai târziu, el cunoaşte de îndată pricinile suferinţei sale, fiindcă el îşi cunoaşte şi îşi aminteşte păcatele pe care le-a făcut. Cu toate acestea, omul cel nebun uită, şi îşi uită toate nedreptăţile sale; aşadar, atunci când cade asupra lui suferinţa, el se zvârcoleşte în chinuire mare şi se întreabă cu uimire de ce îl doare capul, de ce trebuie să-şi piardă toţi banii sau de ce trebuie să-i moară copiii. Şi, în nebunia şi mânia sa, el va arăta cu degetul spre fiecare fiinţă de pe pământ şi din cer, ca fiind responsabilă pentru suferinţa sa, înainte de a arăta cu degetul spre sine – singurul responsabil pentru suferinţa sa în chip adevărat.

Binecuvântat este omul care foloseşte suferinţele sale pentru folosul şi ajutorul oamenilor, cunoscând că toată suferinţa sa din această viaţă scurtă este îngăduită de Dumnezeu din iubirea Sa pentru oameni. În marea Sa milă, Dumnezeu îngăduie suferinţă asupra oamenilor pentru păcatele lor – prin mila Sa iar nu prin dreptatea Să. Întrucât, dacă ar fi prin dreptatea Să, atunci fiecare păcat ar aduce moartea în chip de netăgăduit, după cum spune Apostolul: “Păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1:15). În locul morţii, Dumnezeu dă tămăduire prin suferinţă. Suferinţa este calea prin care Dumnezeu vindecă sufletul de lepra păcatului şi de moarte.

Numai nebunul crede că suferinţa este rea. Omul cu dreaptă judecată ştie că suferinţa nu este rea, ci este numai lucrarea răului şi vindecare de rău. Numai păcatul din om este răul cel adevărat, şi nu se află nici un rău în afara păcatului. Orice altceva ce omul numeşte în general rău, nu este aşa, ci este un leac amar pentru tămăduirea răului. Cu cât omul este mai bolnav, cu atât leacul pe care-l prescrie medicul este mai amar. Uneori, chiar, bolnavului i se pare că leacul este mai rău şi mai amar decât boala însăşi! Şi uneori aşa i se pare păcătosului: suferinţa este mai grea şi mai amară decât păcatul săvârşit. Dar aceasta este numai o înşelare – o înşelare de sine foarte puternică. În lume nu există nici o suferinţă nicăieri care să fie atât de grea şi atât de pierzătoare aşa cum este păcatul. Toată suferinţa îndurată de oameni şi de popoare nu este nimic altceva decât tămăduirea bogată pe care o dă Veşnica Milostivire oamenilor şi popoarelor pentru a-i mântui de moartea veşnică. Fiecare păcat, chiar dacă este mic, va aduce fără chip de tăgadă moartea, dacă Milostivirea nu ar îngădui suferinţa pentru oamenii cinstiţi pentru a-i ridica din beţia păcatului; fiindcă vindecarea care vine prin suferinţă este adusă prin puterea harică a Duhului Sfânt şi de Viaţă-dătător.

Puteţi spune: “Omul se teme de suferinţă pentru că el se teme de moarte, şi poate suferinţa să înlăture moartea?” Ce duce omul la moarte: boala sau leacul? Fără îndoială că este boala, nu leacul. La fel, nu suferinţa va duce sufletul la moarte ci păcatul, care aduce boala oamenilor şi moartea sufletului. Păcatul este sămânţa morţii, o sămânţă groaznică care, dacă nu este smulsă din rădăcină la timp prin suferinţă şi arsă prin focul Duhului Sfânt, va creşte şi va umple tot sufletul, făcându-l vas al morţii, nu al vieţii.

De aceea, ne este lămurit faptul că suferinţa trebuie îndurată cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi cu bucurie. “Multe necazuri şi rele ai trimis asupra mea,” spune împăratul David lui Dumnezeu, “dar întorcându-Te mi-ai dat viaţă şi din adâncurile pământului iarăşi m-ai scos …. Că eu voi lăuda cu instrumente de cântare adevărul Tău, Dumnezeule, cânta-voi Ţie din alăută, Sfântul lui Israel. Bucurase-vor buzele mele când voi cânta Ţie şi sufletul meu pe care l-ai mântuit” (Psalm 70:23-26). Apostolul Petru îi povăţuieşte pe credincioşi: “Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă” (I Petru 4:13); “lui Hristos” – asta înseamnă în mod conştient şi cu deplină înţelegere, cu blândeţe şi cu răbdare, pentru curăţirea de păcatele noastre, pentru viaţa cea nouă, pentru sporirea lui Hristos care trăieşte în noi şi împrejurul nostru. Când marele Ioan Gură de Aur murea în exil, chinuit şi dispreţuit de oameni, ultimele sale cuvinte au fost: “Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Sfintele Scripturi şi istoria Bisericii dau cele mai mari pilde de răbdare în suferinţă care au fost cunoscute vreodată de către oameni. Pericopa Evanghelică de astăzi povesteşte o asemenea pildă de mare şi îndelungă răbdare în suferinţă. Şi nu numai această; în povestirea omului celui slăbănogit de paralizia sa care ţinea de treizeci şi opt de ani, îndurând-o cu răbdare şi nădejde, Evanghelia de astăzi ne mai arată – sau mai degrabă întăreşte – două mari taine. Prima, că omul acesta, care fusese bolnav vreme îndelungată, purta pricina bolii sale, şi suferinţa sa, în sine, în păcatul său. A doua, că Atotputernicul Domn Iisus Hristos l-a tămăduit pe suferind prin puterea Sa Dumnezeiască cu cuvintele: “Ia-ţi patul tău şi umblă!” În aceasta, iubirea Sa Dumnezeiască pentru oameni şi puterea Sa Dumnezeiască, care fusese ascunsă din privelişte de către învelişul subţire, în suferinţă, al trupului omenesc, era dat la iveală încă o dată.

Pe atunci, Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. Înainte de aceasta, Domnul fusese în Galileea, de unde venise în Ierusalim pentru Sărbătoare. Nu-i uşor de spus ce sărbătoare era aceasta: Trecerea, sau Cincizecimea, sau Curăţarea; dar nu este nevoie să ştim asta. Dacă ar fi fost important, Evanghelistul ar fi făcut aceasta lămurit. Scăldătoarea Oilor, ori Vitezda, şi-a luat numele de la Poarta Oilor din apropiere (vezi Nehemiah 3:1, 32; 12:39), prin care erau duse oile care erau rânduite pentru jertfă; şi pentru că oile pentru jertfă erau mai întâi spălate în această scăldătoare. Scăldătoarea există până astăzi în Ierusalim, dar este aproape o ruină şi nu se mai foloseşte acum. Dar pe vremea Evanghelistului, această scăldătoare se folosea, după cum vedem că se foloseşte timpul prezent: Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare. Cinci pridvoare acoperite care se aflau împrejurul scăldătoarei erau folosite ca adăpost de către bolnavii cei mulţi care îşi căutau vindecarea în scăldătoare, aşa cum se vede în următoarele cuvinte: În acestea zăcea mulţimea de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Mulţi bolnavi de pretutindeni, care sufereau de tot felul de boli, se adunau în locul acesta tăinuit, ca să-şi găsească tămăduirea pe care o căutaseră în deşert de la oameni sau de la natură prin alte locuri. Faptul că acea apă nu avea nici un fel de însuşiri vindecătoare, în compoziţia ei naturală sau în amestecul de minerale, ci era tămăduitoare prin puterea cea cerească, este foarte limpede din faptul că aceasta primea puteri vindecătoare din timp în timp, şi aceasta numai atunci când, prin Voia lui Dumnezeu, un înger cobora şi tulbura apa. Ce privelişte uimitoare şi dramatică! Închipuiţi-vă cele cinci pridvoare pline tare cu oameni din tot poporul, aflaţi în mare disperare, în suferinţă! Închipuiţi-vă case cu cinci etaje în care se aflau dureri şi suferinţe omeneşti, lacrimi şi văicăreli! În preajma scăldătoarei se afla o cetate cu oameni mulţi, care caută lenevirea, se ţin cu toată puterea de bogăţii şi se zbat să dobândească cinste şi putere, care joacă o comedie atât cu trupurile cât şi cu sufletele lor; cu toate astea, lupta crâncenă a apropierii morţii, o moarte înceată, de durată, şi singurul loc către care se îndreaptă toţi ochii: apa; toţi cei bolnavi aveau o singură aşteptare – îngerul; cu toţii aveau o singură dorinţă: vindecarea. “La ce vă foloseşte sănătatea?” – îi întrebaţi. Pentru acea comedie întreagă a trupului şi a sufletului care se joacă în jurul vostru? Nu sunt prea mulţi cei care fac acestea pretutindeni, fără să mai sporeşti şi tu numărul lor? Sau pentru a sluji lui Dumnezeu? Dar nu este Dumnezeu bine slujit şi de către cei care suferă întru El cu răbdare şi nădejde? Ori tu doreşti sănătate pentru sănătatea în sine, şi viaţa pentru viaţa în sine? Dar mijlocul nu se poate face scop. Când Dumnezeu te-a trimis în lume, El te-a trimis cu un scop; când El îţi dă sănătate, El are în minte un anumit scop. “Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostăşească şi zilele lui nu sunt ca zilele unui simbriaş?”, spune Iov (7:1). Dacă omul este în armată, el se află acolo pentru instrucţie, luptă şi biruinţă; dacă zilele lui sunt ale unui simbriaş, atunci îl aşteaptă plata la apusul zilelor sale. Dar viaţa pentru ea însăşi – şi pentru ca viaţa pământească să fie trăită pentru viaţa pământească, şi sănătatea de dragul sănătăţii – toate astea înseamnă viaţă lipsită de scop şi sănătate lipsită de scop. De fapt, viaţa şi sănătatea – pentru a împlini comedia păcatului: nu înseamnă un cuţit ascuţit pus la gât? Cinci pridvoare înghesuite de bolnavi de multă vreme – ce uimitoare învăţătură pământească pentru răbdare şi nădejde în Dumnezeu! Ce privelişte uimitoare şi plină de viaţă, ce aducere aminte uimitoare şi adevărată a acelei stări în care toţi cei din cetatea din preajma scăldătoarei îşi irosesc viaţa şi sănătatea – şi pentru care scop? Pentru a cumpăra păcatul; pentru a îngrămădi păcate!

Dar dacă cele cinci pridvoare de la Scăldătoarea Vitezda au ajuns o ruină cu multă, multă vreme în urmă, nu vă gândiţi că povestea supărării şi sărăciei omeneşti care zac sub ei în grămezi mari se sfârşeşte pentru totdeauna. Nu vă gândiţi că povestea aceasta este departe de voi şi nu are nici o legătură cu viaţa voastră. În cele cinci simţuri, ca şi sub cele cinci pridvoare, nu este strâns un întreg depozit cu durere, supărare, lacrimi şi văicăreli, păcat şi fărădelege, gânduri bolnave, pofte şi patimi oarbe, încercări schiloade şi nădejdi năruite? O, Vitezda, Vitezda, cât eşti de adevărată pretutindeni! În tine îngerul lui Dumnezeu împlinea atunci lucrarea păstorului şi izbăvea oile cele pierdute una câte una, până când S-a arătat Păstorul tuturor – atât al îngerilor cât şi al oamenilor. Un înger tăcut, slujitorul Ziditorului său, se foloseşte de apa ta, pentru a spăla oile cele bolnave de stricăciunea plină de păcat; şi când Păstorul cel Bun a coborât în tine – Cuvântul lui Dumnezeu Cel ziditor, în trup şi în faptă lucrătoare – El, prin cuvântul Său cel ziditor, au dus departe stricăciunea păcatului, şi prin aceasta te-a lăsat gol de păcat. Păstorul cel Bun. Din această pricină, tu ai primit numele proorocesc Scăldătoarea Oilor. “Şi oile ascultă de glasul Lui … şi oile merg după El căci cunosc glasul Lui (Ioan 10:3-4) – glasul Păstorului celui Bun.

Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul i-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Domnul cel înţelept a văzut mai dinainte şi de departe unde era nevoie de El. Asta nu era din întâmplare, de exemplu, că El a mers pe apă şi a străbătut drumul până în ţara gadarenilor – chiar dacă însoţitorilor Săi li se părea că este adevărat – dar El a văzut mai dinainte în duhul Său că erau în ţara aceea doi oameni îndrăciţi pe care El trebuia să-i vindece. Nu era întâmplător nici faptul că El Se afla la poarta cetăţii Nain tocmai atunci când îl scoteau afară pe fiul mort al văduvei, ci El iarăşi a văzut mai dinainte că Îl aştepta lucrare mare în locul acela şi la vremea aceea. La fel, nu din întâmplare S-a aflat El în Ierusalim la această Sărbătoare, oricare sărbătoare ar fi fost ea, nici nu a fost întâmplător sau neobişnuit faptul că El a vizitat acest adăpost al durerii, Scăldătoarea Oilor, dar totul s-a isprăvit prin înainte cunoaşterea şi înainte vederea Lui a timpului şi a locului. Este limpede că El nu venise în Ierusalim pentru Sărbătoare, aşa cum credeau cei care Îl însoţeau, ci pentru acest om bolnav şi pentru lucrarea pe care trebuia El să o săvârşească asupra lui.

Acesta era un om foarte, foarte bolnav. Boala care ţine treizeci şi opt de zile li se pare oamenilor că nu are sfârşit, atunci ce se poate spune despre o boală care ţine de treizeci şi opt de ani? Cât de grabnic sau cât de încet trece timpul depinde de starea şi firea noastră. Ceasurile de fericire au aripi, pe când ceasurile de suferinţă au aripile tăiate, şi adesea nu au nici picioare. Unui paralitic timpul i se pare oprit pe loc; lui i se pare că timpul este la fel de nemişcător precum este şi el. Dacă înmulţeşti această vreme de treizeci şi opt de ani de boală de cel puţin trei ori, vei obţine cu aproximaţie adevărată durată a timpului pentru omul care este sănătos, mişcător, plin de viaţă şi cu bucurie multă. Acest paralitic a petrecut ceea ce ar însemna un veac întreg pentru omul sănătos, zăcând în patul său şi împingând mai degrabă timpul înaintea lui decât să fie el împins de timp. Ce răbdare biruitoare avea acest om! Ce osteneli peste puterile omului, ca să se târască până la scăldătoare atunci când îngerul Domnului tulbura apa! Ce nădejde neclintită în tămăduirea lui – de la zi la zi, de la an la an; dar şi de la deceniu la deceniu! Chiar dacă acest bolnav suferea atât de mult pentru păcatele sale, noi nu putem decât să ne minunăm de el; şi, gândindu-ne la el, nu putem să nu ne gândim la mulţimea de oameni slabi – bărbaţi şi femei, tineri şi tinere – din zilele noastre care, sub o apăsare cu mult mai mică şi de o lungime mai mică, îşi ridică mâinile împotriva vieţilor lor, plecând în lumea cealaltă ca sinucigaşi.

“Voieşti să te faci sănătos?” este întrebarea singurului Prieten care S-a plecat vreodată asupra patului său de-a lungul acestor treizeci şi opt de ani. “Doamne, nu am om!” Orbii au călăuză, ologii au rudenii, neputincioşii au prieteni, dar eu nu am pe nimeni nicăieri în lumea asta mare, care să simtă milă faţă de mine şi să mă ducă la apă atunci când primeşte putere vindecătoare. Când eu mă ostenesc să ajung în apă, altul a fost ajutat înaintea mea să intre în apă şi a fost vindecat, şi eu trebuie să mă întorc în patul meu mişcându-mă cu dureri mari. Şi asta se tot întâmplă de treizeci şi opt de ani! “Nu am om”, şi nu am bani să plătesc un slujitor. Între atât de mulţi oameni din Ierusalim – de la oameni fără lucru, până la bogaţi şi săraci – nu se află nici măcar un singur om care să-ţi întindă mâna ca să te ajute numai pentru sufletul lui, sau cel puţin să-şi trimită sluga să te ajute? Trebuia cu adevărat ca Omul să vină tocmai din Galileea, ostenindu-Se într-o călătorie de trei zile, când sunt atâţia oameni fără de lucru în Cetatea Sfântă care umblă aiurea zi şi noapte, doar la câţiva metri de patul tău? Doamne, atât de mulţi umblă prin preajmă, dar “Eu nu am om”. Atât de mulţi preoţi. Iată, Templul este doar peste drum! Preoţi fără de număr citesc Legea lui Dumnezeu şi învaţă pe oameni să facă milostenii – dar nu-i nimeni care să vină, sau să trimită pe cineva care să te ajute? Aşa este, Doamne; se află mulţi preoţi în Templu, dar “Eu nu am om”. Sunt mulţi iudei, mii şi mii de iudei, care s-au adunat în Ierusalim pentru sărbătoare. Dar pe ei nu-i interesează un suferind trist şi fără glas; pe ei îi preocupă sâmbăta. Au venit mii şi mii, numai ca să aducă slavă sâmbetei, aşa cum strămoşii lor preamăreau viţelul de aur din pustiu. Mii şi mii de iudei pot spune, “Eu nu am om”.

Iată un om – singurul om! Este Domnul – mai milostiv decât o rudenie sau un prieten, mai lucrător decât o slugă. El nu S-a pornit pe această cale lungă şi ostenitoare din Galileea până la Ierusalim pentru ziua de sâmbătă şi de sărbătoare, ci pentru acest om în suferinţă. El a venit astfel ca, prin fapte iar nu prin vorbe, să pună întru arătare lipsa de milă a oamenilor ale căror simţăminte sunt învârtoşate. Şi Omul a venit pentru om.

Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Din clipa aceea, probabil pentru totdeauna, îngerul lui Dumnezeu a încetat să coboare în Scăldătoarea Oilor şi să tulbure apa; că iată, Mesia Se arătase, Domnul îngerilor, care tămăduieşte fără nici un mijlocitor. În vreme ce oamenii se aflau sub Lege, fiind slujitori ai Legii, Domnul S-a folosit de slujitorii Lui. Dar acum că harul a pogorât, şi Legea a fost dată la o parte, atunci Domnul Însuşi Se apropie de oameni, precum tatăl de fiii săi, şi chiar El, cu mâinile Sale, le dăruieşte lor daruri în chip nemijlocit.

Se poate pune întrebarea: de ce Domnul nu i-a pus acestui bolnav obişnuita întrebare: “Crezi tu asta?” De ce nu a căutat în el credinţa, aşa cum a făcut El cu mulţi alţii? Dar credinţa acestui suferind nu este mai mult decât lămurită? El a zăcut vreme de treizeci şi opt de ani cu răbdare în locul acesta, cu nădejdea de a primi ajutor din cer. Asta înseamnă nu numai că el crede în lucrarea minunată a îngerului lui Dumnezeu; într-un fel, el crede şi în Domnul Iisus, deşi nu-L numeşte Domn. Da, Doamne, eu vreau să mă vindec, dar “Eu nu am om”. Trebuie amintit, în trecere, că Domnul a vindecat mulţi îndrăciţi, surzi şi muţi, la care El nu a căutat credinţa: El i-a vindecat din milă curată. Iar în acest caz, la Vitezda, Domnul săvârşeşte lucrare, pe de o parte, din milă curată faţă de omul care a suferit ani îndelungaţi, care a suferit atât de mult printre oameni lipsiţi de milă; pe de altă parte, El săvârşeşte lucrare dinadins, pentru ca această lucrare de milă din partea Lui, să dea la iveală lipsa acesteia nu numai din partea cetăţenilor Ierusalimului, ci din partea tuturor oamenilor tuturor vremurilor care îl văd pe aproapele lor în durere mare şi nu ridică un deget ca să-l ajute. În sfârşit, Domnul dinadins îl vindecă pe acest om în zi de sâmbătă – deşi putea foarte bine să facă aceasta în zi de vineri, dacă El ar fi dorit aceasta. El procedează astfel ca să dea la iveală slava idolească a iudeilor faţă de ziua de sâmbătă, şi pentru a arăta că omul este mai de preţ decât ziua de sâmbătă, şi că mila este mai de preţ decât oricare fel de punere în lege pe dinafară. Şi această lucrare a lui Hristos are un semn unic al căii de lucrare a lui Dumnezeu: să se săvârşească mai multe scopuri în acelaşi timp.

Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. O, ce suflete nesimţitoare! O, ce inimi învârtoşate! În loc să se veselească că un vierme care se târa s-a făcut iarăşi om; în loc să-l felicite pentru refacerea sănătăţii; în loc să se ridice întreaga cetate şi să se adune laolaltă ca să-L slăvească pe Dumnezeul Cel viu şi plin de iubire – în loc de toate astea, ei sunt mânioşi că omul a fost împins de pe pat şi îndreptat spre casă! Dacă, în zi de sâmbătă, un om mort ar fi fost înviat din morţi în faţa ochilor lor, ei nu s-ar fi minunat la învierea sa, ci l-ar fi certat, întrebând: “De ce eşti om de nimic în zi de sâmbătă?”

El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iată încă o dovadă a celei mai mari orbiri a iudeilor şi a fanatismului lor faţă de ziua de sâmbătă! Omul care a fost vindecat vorbeşte mai întâi despre vindecarea sa, ca despre lucrul cel mai de preţ, şi apoi despre ducerea patului său ca fiind de preţ mai mic; în vreme ce pe iudei nu-i interesează de loc vindecarea sa, viaţa sa. Ar fi fost firesc, după auzirea răspunsului, să-l întrebe: “Cine este omul care te-a vindecat?” Dar nu; ei întreabă numai despre cealaltă problemă, mai mică şi măruntă: Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Vedeţi cum a ajuns în stricăciune Poporul Ales? Vedeţi bălăriile care au crescut pe câmpul unde s-au născut odinioară Moise, Isaia şi David? Vedeţi cum, cucernicia iudeilor cea înflăcărată de odinioară s-a schimbat în pândirea celor care ţin sâmbăta, şi cum slujba preoţească a Dumnezeului Celui viu au sucit-o schimbând-o într-o supraveghere poliţienească împrejurul statuii zeiţei numită “sâmbăta”?

Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. Omul care fusese tămăduit privise din patul său drept în ochii Domnului; el I-a simţit suflarea dătătoare de viaţă, el I-a cunoscut puterea făcătoare de minuni – dar, cu toate acestea, el nu a putut spune numele Tămăduitorului său, nici să spună de unde venise El. Dar Domnul, care săvârşise aceasta, se retrage de îndată din mulţime şi lăsă lucrurile să-şi urmeze cursul lor. El este Semănătorul care seamănă sămânţa cea bună şi o lasă să crească, şi, la vremea potrivită să aducă roadă bună în pământul în care a căzut. Săvârşind bună lucrare, fapta Dumnezeiască, atât în puterea cât şi în mila ei, El, Domnul, se retrage dintre oameni ca să fugă de laudele lor, aşa cum spune puţin mai târziu: “Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5:41). El fuge de oameni ca aceştia să nu-L pizmuiască pe El, aşa cum se întâmpla adesea. În sfârşit, El fuge de oameni ca o pildă pentru noi toţi, cei care ne numim Creştini. O lucrare bună este desăvârşita atunci când aceasta se împlineşte din iubire curată pentru oameni, spre slava lui Dumnezeu. Toţi cei care doresc să săvârşească lucrări bune, să nu le facă din mândrie sau din dorinţa de a primi laude de la oameni. Pentru că cel care aduce în priveliştea oamenilor faptele sale cele bune este ca omul care îşi duce oile sale între lupi. Atunci, noi trebuie să avem paza bună asupra lucrărilor noastre celor bune, ca să ne ferim să stârnim fie lauda fie pizma din partea altora. Cel care în chip voit caută să-şi atragă laudă şi pizmă, împreună cu lucrarea lui cea bună, va săvârşi două rele: lauda îi va aduce vătămare lui, iar pizma va aduce vătămare altora.

După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Vindecându-i trupul, Domnul duce acum fapta spre treapta ei duhovnicească cea mai înaltă, arătându-i că păcatul a fost pricina bolii sale cumplite, şi îl povăţuieşte ca să nu mai păcătuiască din nou, “ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. Nu se ştie ce fel de păcat săvârşise omul acesta, nici nu este nevoie să ştim aceasta, pentru că se ştie că orice păcat aduce mânia lui Dumnezeu şi înseamnă o întoarcere de la Dumnezeu, şi de asemenea că fiecare păcat, dacă nu este urmat de pocăinţă adâncă, trebuie să aducă suferinţa şi durere mai curând sau mai târziu. “De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” Acum Dumnezeu ţi-a arătat ţie mila, şi păcatul tău este iertat; de aceea, nu-L mai ispiti pe Dumnezeu, căci ai putea să simţi asprimea dreptăţii Lui în locul milei. Dacă ai putea să-ţi îndreptăţeşti păcatul tău de mai înainte prin necunoaşterea îndestulată a lui Dumnezeu şi a puterii Sale, după ce ţi s-a întâmplat ţie aceasta, nu vei mai putea găsi nici o îndreptăţire. Aceasta reprezintă o atenţionare minunată şi cumplită pentru noi toţi că, atunci când am simţit odată mila lui Dumnezeu faţă de noi, să nu mai păcătuim, ca să nu ne fie nouă mai rău decât răul acela de care ne-a slobozit mila lui Dumnezeu.

Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. El spune aceasta cu bună credinţă şi scopul cel mai bun. El a fost întrebat despre Iisus, şi crede că trebuie să răspundă la întrebare. În acelaşi timp, el simte că îi este dator cu aceasta Binefăcătorului său, şi astfel el crede că trebuie să-I facă cunoscut numele fiecărui om, mai ales celor care au întrebat despre El. Zăcând treizeci şi opt de ani şi gândindu-se numai la durerea sa, sărmanul om nici măcar nu putea visa cât de rele erau inimile celor care iscodeau cele despre Iisus. Cum ar fi putut el bănui că întrebau de El, nu ca să-I aducă slavă, ca unui făcător de minuni ci ca să-L ucidă ca pe un stricător al legii sâmbetei?

Observaţi aceasta: el merge şi spune iudeilor că Iisus l-a făcut pe el sănătos. El este stăpânit de gândul vindecării sale şi de Vindecătorul său, pe când iudeii erau stăpâniţi de ziua de sâmbătă şi de încălcarea legii sâmbetei. Poate că, în aceste clipe neobişnuite, el nu face deosebirea între ceea ce gândeşte el despre Iisus şi ceea ce gândesc iudeii despre El. El socoteşte că gândurile lui sunt şi ale lor, gândurile sale măreţe şi înflăcărate despre venirea lui Dumnezeu şi minunea pe care a lucrat-o în el, şi de aceea nu poate desluşi gândurile lor strâmte şi răutăcioase, că ei se ascund ca şerpii sub frunze. Gândurile lui sunt de slăvire a Domnului Iisus, Binefăcătorul său, şi cele ale iudeilor sunt de ucidere a Lui, căci se spune: iudeii … căutau să-L omoare (Ioan 5:16). De ce vor ei să-L omoare? Pentru că El este singurul om pe care L-a văzut bolnavul de la Vitezda în aceşti treizeci şi opt de ani? Da; din această pricină, şi de asemenea pentru că El este singurul Om care pune preţ mai mare pe viaţa unui om decât pe statuia moartă care este zeiţa iudeilor, adică ziua de sâmbătă.

Dar Domnul a trecut nevătămat prin toate murdăriile şi lovirile răutăţii iudeilor, răspândind prin cuvânt şi faptă Evanghelia Sa a iubirii de oameni, până în clipa când El a ştiut că trebuia să se dea în mâinile iudeilor; pentru a arăta adevărata Sa măreţie prin umilire şi prin moarte, pentru a birui moartea. Aşadar slavă şi laudă Lui, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.

Sursa: crestinortodox.ro

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a IV-a după Paşti