Întru această zi, pomenirea Sfântului Ierarh Andrei, mitropolitul Ardealului

În veacul al XVIII-lea, mulţi „vlahi” sau „aromâni” din Peninsula Balcanică (Grecia, Albania, Macedonia, Kosovo de azi) din cauza stăpânirii turceşti (care îi silea să treacă la islamism) şi-au părăsit locurile natale şi s-au refugiat în câteva ţări creştine, care pe atunci făceau parte din Imperiul austriac sau „al habsburgilor”: Austria, Ungaria, Transilvania, Slovacia şi o parte din Polonia. Printre cei refugiaţi atunci s-au numărat şi familiile Şaguna şi Muciu, bunicii viitorului ierarh, a cărui sfântă pomenire o facem azi, care s-au aşezat ca negustori în oraşul Mişcolţ, în nord-estul Ungariei, ei numărându-se printre ctitorii unei monumentale biserici din acel oraş, care astăzi mai are puţini credincioşi de lege ortodoxă. Acolo s-a născut copilul Anastasie Şaguna, cu puţine zile înainte de Crăciunul anului 1808. Tatăl său, nepriceput în ale negustoriei şi-a pierdut averea şi s-a înrolat în armată, dar după câţiva ani a murit. Înfruntând mari lipsuri materiale, sprijinită de rude mai înstărite, vrednica mamă Anastasia Şaguna, născută Muciu, şi-a crescut în credinţa ortodoxă cei trei copii orfani: Evreta (devenit negustor), Ecaterina şi Anastasie.

Cel mai mic , fiul dăruit de Dumnezeu cu mintea iscusită şi dragoste de carte, a fost dat la învăţătură la cele mai bune şcoli ale timpului: şcoala primară „greco-valahă” din Mişcolţ, întreţinută de parohia aromânească de acolo, gimnaziul „inferior” din Mişcolţ, gimnaziul „superior” (liceul) din Pesta (azi Budapesta), apoi la Universitatea din acel oraş, unde a făcut studii strălucite de Filozofie şi Drept. I se deschidea în faţă o frumoasă carieră de avocat, judecător sau profesor, dar la îndemnul evlavioasei sale mame, tânărul Anastasie a plecat la Vârşeţ (în Banatul sârbesc de azi) şi s-a înscris la Seminarul teologic româno-sârb de acolo. Iar după trei ani de învăţătură şi-a îndreptat paşii spre mănăstirea sârbească Hopovo, unde, după un an de „noviciat”, în ziua de 24 octombrie 1833, deci înainte de a fi împlinit 25 de ani, a fost călugărit sub numele de Andrei. Era un călugăr învăţat, cu studii de drept, filozofie şi teologie, bun cunoscător al limbilor română (inclusiv dialectul aromân), maghiară, germană, sârbă, greacă, latină şi slavonă.

Apreciat de ierarhii ortodocşi sârbi, a activat în cadrul Mitropoliei de la Carloviţ, timp de 13 ani, ca secretar, asesor (consilier) mitropolitan, ca profesor de seminar şi ca egumen la patru mănăstiri sârbeşti (Iazak, Beşenovo, Hopovo şi Covil).

În vara anului 1846 mitropolitul de la Carloviţ l-a numit „vicar general” al Episcopiei româneşti vacante a Transilvaniei, cu sediul la Sibiu; în decembrie 1847 „soborul” protopopilor ardeleni l-a propus ca episcop, fiind confirmat de Curtea imperială din Viena şi hirotonit arhiereu de către mitropolitul din Carloviţ în Duminica Tomii din anul 1848. Chiar în ziua hirotonirii a plecat spre Sibiu, unde izbucnise revoluţia românească. S-a implicat direct şi cu multă dăruire în toate acţiunile care urmăreau „emanciparea” românilor, pe primul loc fiind recunoaşterea lor ca „naţiune” egală în drepturi cu maghiarii, saşii şi secuii şi desfiinţarea iobăgiei. A fost o copreşedinte al Adunării naţionale româneşti de la Blaj din 3/15 mai 1848, care l-a ales preşedinte al comitetului permanent al românilor, cu sediul la Sibiu, un fel de guvern provizoriu; a fost delegat în două rânduri să prezinte revendicările româneşti la curtea imperială din Viena. De aceea a fost considerat, pe bună dreptate, ca „diplomatul” revoluţiei româneşti, alături de teoreticianul sau ideologul ei Simion Bărnuţiu şi conducătorul de oşti populare Avram Iancu. Mai târziu, a fost membru în Dieta din Pesta, membru în Senatul imperial din Viena, preşedinte al unor Conferinţe naţional-politice româneşti care s-au întrunit la Sibiu şi Alba Iulia. Peste tot a susţinut şi apărat cu demnitate drepturile legitime ale românilor ardeleni.

În acelaşi timp, Andrei Şaguna a luptat cu mult curaj, timp de 15 ani, pentru ieşirea Bisericii româneşti din Ardeal de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti de la Carloviţ, sub care a fost aşezată în mod abuziv de Curtea imperială de la Viena. Lupta lui a fost încununată de izbândă în decembrie 1864, când s-a aprobat restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului (desfiinţată în 1701 de autorităţile de stat de atunci), iar Andrei Şaguna a devenit arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al românilor din Ardeal, Banat şi „părţile de vest” (Crişana). El a întocmit apoi o lege de organizare, cunoscută sub numele de Statutul organic, aprobată de un Congres naţional-bisericesc în anul 1868, prin care se prevedea autonomia Bisericii sale faţă de stat, dar şi participarea laicilor la conducerea vieţii bisericeşti, în probleme administrative şi economice. Biserica din Ardeal s-a condus după acest statut până în anul 1925, dar principiile lui de bază s-au păstrat şi în Statutele următoare până azi.

Mitropolitul Andrei a fost un adevărat „ctitor” al culturii româneşti din Ardeal, un adevărat „ministru al culturii şi învăţământului”. El a reorganizat vechea şcoală teologică de la Sibiu (existentă din 1786) ca un Institut teologic-pedagogic, cu două „secţiuni”, în care se pregăteau viitorii preoţi, dar şi învăţătorii celor aproximativ 800 de şcoli primare din Ardeal, îndrumate de Biserică (mai mult de jumătate fiind înfiinţate în timpul lui Şaguna). Tot el (împreună cu protopopul Ion Popasu) a întemeiat Gimnaziul cu opt clase din Braşov (actualul Colegiu „Andrei Şaguna”), un Gimnaziu la Brad, în jud. Hunedoara, o şcoală „reală-comercială” în Braşov, a iniţiat cursuri pentru neştiutorii de carte în fiecare parohie. La Sibiu a înfiinţat o „tipografie diecezană”, în 1850, în care s-a tipărit ziarul „Telegraful Român” (din ianuarie 1853 până azi, în mod neîntrerupt), „Calendarul” eparhial (numit azi „Îndrumătorul bisericesc”, din 1852 până azi), o serie de manuale pentru şcolile primare, dar şi manuale pentru învăţământul teologic (unele scrise de el însuşi), toate cărţile de slujbă, unele în mai multe ediţii, o nouă ediţie a Bibliei, în 1856-1858 şi multe altele. Tot Şaguna a fost acela care a obţinut acordul autorităţilor pentru înfiinţarea Asociaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura poporului român (Astra), al cărui preşedinte a fost timp de şase ani (desfiinţată de autorităţile comuniste în 1948, readusă la viaţă în 1990). A acordat burse, din fondurile Arhiepiscopiei, unor tineri care urmau studii gimnaziale şi universitare, din rândul cărora s-a format elita intelectuală a Ardealului de altădată.

Sub raport economic, trebuie să spunem că el a cumpărat actuala reşedinţă mitropolitană din Sibiu şi câteva clădiri din apropiere pentru Institutul teologic-pedagogic şi alte imobile. Tot el a ctitorit biserica din Guşteriţa (azi cartier al Sibiului) şi a îndemnat preoţii şi credincioşii să contribuie cu bani şi braţele la ridicarea unor biserici şi clădiri şcolare. Intenţiona să zidească o catedrală în Sibiu, dar nu a reuşit să strângă banii necesari pentru începerea lucrărilor, De aceea, slujea în „biserica din groapă” şi apoi în „biserica grecească” din „cetate”, pe locul actualei catedrale, în care a reuşit să introducă muzica specifică Ardealului, pusă pe note de preotul profesor Dimitrie Cunţan, în locul celei psaltice, greceşti.

A fost un ales rugător şi postitor, un desăvârşit liturghisitor, predicator şi păstor de suflete, care a păstrat în permanenţă legătura cu clerul şi credincioşii prin pastoralele trimise la Crăciun, la Paşti şi în alte ocazii.

Acesta a fost mitropolitul Andrei Şaguna, ierarhul trimis de Dumnezeu în mijlocul românilor ortodocşi din Ardeal, pe seama cărora a creat atâtea instituţii bisericeşti şi culturale, care au rezistat în faţa tuturor vitregiilor istoriei, ajungând până la noi. A trecut la cele veşnice la 16/28 iunie 1873, fiind îngropat lângă biserica mare din Răşinari, aşa cum a rânduit el însuţi prin testament, fiind prohodit de un singur preot, „fără predică şi fără pompă”. Cu toată smerenia lui, cu adevărat călugărească, poporul dreptcredincios l-a cinstit cum se cuvine şi după moarte, încât s-a creat un adevărat „cult popular” al mitropolitului Andrei. Zeci de oameni de cultură, români, dar şi străini, au scris cărţi şi alte lucrări despre viaţa şi strădaniile sale întru slujirea Bisericii şi a neamului său, socotindu-l drept cel mai de seamă ierarh pe care l-a avut Biserica românească în tot decursul istoriei sale.

Pomenirea lui să fie din neam în neam!

sursa: http://sfantul-andrei-saguna.blogspot.ro/