Evanghelia slăbănogului – a adevăratei bucurii

A nu se bucura cineva de binele altuia este unul din cele mai dezonorante semne de stricare a sufletului prin păcat. Ce-i învaţă soarele pe oameni de dimineaţa şi până seara? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, şi bucuria aceasta vă va face ca nişte dumnezei!”

Privighetoarea flămândă cântă ceasuri întregi în zori până găseşte două gâze pentru prânzişorul ei! Ce-i învaţă privighetoarea pe bogătanii care se lăfăie în pat şi-şi încep ziua deschizându-şi gura nu ca să laude, ci ca să mănânce? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, cântaţi binele!” Nu între­baţi: al cui bine? Binele nu are stăpân pe acest pământ; este un oaspete străin. Noi, muritorii, nu suntem stăpânii, ci slujitorii lui.

A te întrista de durerile altora – aceasta o poate şi omul vechi, omul păcatului. Dar a te bucura de bucuria altuia, aceasta o pot face numai pruncii, şi cei ce sunt nevinovaţi ca pruncii. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea (Marcu 10,15; cf. Matei 18, 3). Ce este împărăţia lui Dumnezeu dacă nu suma a tot binele şi lipsa a tot răul? Copilul se bucură mai mult de binele altuia decât bătrânul păcătos de propriul său bine. Pentru un copil nu este vreun bine care să fie al altuia. El împărtăşeşte zâmbetul de pe buzele tuturor, şi adesea ia încruntarea drept râs. Nimeni pe lume nu-i mai asemenea lui Dumnezeu decât un prunc nevinovat. Bucu­ria lui Dumnezeu de binele nostru, de cel mai mic bine al nostru, e desăvârşită. Domnul venind între noi a dezvăluit bogăţiile fără hotar ale dumnezeieştilor bucurii. S-au bucu­rat pruncii, şi s-au bucurat toţi cei asemenea lor în neprefăcută copilărie. Fericirile acestea însă nu numai că nu i-au bucurat pe oamenii cu minte smintită şi inimă de piatră ci, dimpotrivă, mai rău i-au înveninat.

Hristos le aminteşte oamenilor de patria lor cea dintâi, în strălucirea lui Dumnezeu şi în tovărăşia îngerilor; auzind, copiii se bucură iar bătrânii înrăiţi îşi bat joc. Hris­tos ia de la oameni frica, făcându-i stăpâni peste lume; co­piii primesc cu veselie, cei sus-puşi nu. Hristos arată cum omul în unire cu Dumnezeu se poate birui pe sine însuşi, firea înconjurătoare, duhurile rele, boala şi moartea: copiii se îngrămădesc în jurul Lui ca să guste cât mai mult din dulceaţa acestor biruinţe, pe când cărturarii se strâng cu ură, ca să găsească pricină să-L prindă şi să-L omoare. Copiii caută la Hristos binecuvântare, bătrânii poporului îi aruncă blesteme.

Dacă oamenii ar fi fost în toate minţile, s-ar fi bucurat ca nişte copii de fiecare vorbă, de fiecare faptă a lui Hristos. Mântuitorul arată oamenilor doar binele, doar strălucirea şi frumuseţea binelui, dulceaţa, statornicia şi puterea bine­lui. Dar sunt oameni care, şi atunci ca şi acum, nu se bu­cură văzând binele pe care li-l arată Hristos. De ce, de ce oare? Pentru că oamenii au făcut pace cu răul, s-au obişnuit cu răul, s-au însoţit cu răul; aşa că răul a ajuns să fie pentru ei realitate iar binele iluzie. Au ajuns ca găina care, tot ciu­gulind în zadar zugrăveala unei boabe, când are o boabă adevărată lângă cea zugrăvită nu mai ciuguleşte; de dezamăgită ce e, ia şi boaba adevărată drept închipuită. O, minţi omeneşti de găină, care cred că din mâna lui Hristos, pot primi amăgire la fel ca din mâinile necurate cu care s-au deprins! Dacă din mâna Lui ar veni amăgire, dacă de pe buzele Sale ar veni minciună, atunci cu adevărat viaţa omului ar fi mai amară ca nefiinţa, mai înfricoşătoare ca orice vis urât, mai crudă ca orice dezastru. De o mie de ori nefericiţi sunt cei care nu-şi întind mâinile ca să-L primească pe Hristos. Ori încotro şi le-ar întinde în altă parte, dau de foc şi de colţi de lup. Dar fericiţi sunteţi voi, credincioşilor, care vă bucuraţi şi doar când auziţi pomenindu-se numele lui Hristos, cum se bucură copiii când aud de ma­ma lor. Atâta doar, înarmaţi-vă cu tărie şi cu răbdare, ca să înduraţi până la sfârşit cu credinţă şi bucurie. Pentru că mai rău este de cel care a pornit după Hristos şi s-a întors îndărăt, decât de cel care n-a pornit niciodată. Dacă Dom­nul l-a slobozit de un duh rău iar el se leapădă după aceea de Domnul, şapte duhuri mai rele decât cel dintâi se vor năpusti asupra lui şi-l vor cuprinde (Luca 11 24-26).

Hristos e ca o cumpănă a apelor: Oriunde apare El, oa­menii se împart în două tabere: cei ce se bucură de bine şi cei ce nu se bucură. Aşa este astăzi, şi aşa era şi în vremea când Domnul păşea pe pământ în trup omenesc. Evanghe­lia de astăzi ne înfăţişează această înfricoşată despărţire a oamenilor în faţa Celui ce arată binele, în faţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Era după trecerea Sa printre păgânii, de pe malul răsăritean al Lacului Ghenizaret, după minunea vindecării celor doi îndrăciţi, după crunta mustrare adusă necredincioşilor oa­meni prin mărturisirea de către demoni a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Iisus a intrat în corabie. Era chiar corabia pe care săvârşise o minune la fel de mare ca şi scoaterea demonilor din cei doi posedaţi, când a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină (Matei 8, 26). Astăzi auzim din Evanghelie că Domnul, la întoarcerea din acea călăto­rie, a vindecat pe bărbatul paralizat, iertându-i acestuia pă­catele şi îndepărtând boala. Astfel, în foarte scurt răstimp, Hristos a săvârşit trei lucrări mari, trei minuni uimitoare, semne limpezi ale venirii lui Dumnezeu între oameni. În scurt timp Domnul a dezvăluit oamenilor trei binecuvân­tări negrăite: puterea Sa asupra firii, puterea Sa asupra demonilor şi puterea Sa asupra păcatului şi bolii, şi acestea sunt trei mari prilejuri de bucurie pentru oameni. Lanţurile cu care ne înlănţuie natura sunt cumplite; cine nu se bu­cură să scape de ele? Dar şi mai cumplite sunt lanţurile cu care ne leagă demonii, şi cu care ne biciuie până ajungem la nebunie; cine nu se bucură să fie izbăvit de cei mai mari duşmani ai săi? Lanţurile cu care ne leagă păcatul, făcându-ne robi naturii, demonilor şi bolii, sunt lanţurile pri­mordiale în care omul singur se înfăşoară încă de la în­ceput, îndărătnicindu-se să nu asculte de Ziditor şi să nu se smerească în faţa Lui. O, muritorilor, care dintre voi nu s-ar bucura să fie izbăvit de aceste lanţuri înfăşurate pe dedesubtul tuturor celorlalte legături care vă înrobesc?

Puterea lui Hristos asupra păcatului şi a bolii s-a arătat oamenilor când a trecut şi a venit în cetatea Sa. Cetatea Sa era Capernaum; acolo poposise după ce fusese alungat, şi cât pe ce să fie omorât, din Nazaret, unde vieţuise mulţi ani (Luca 4,16-31; Matei 4,13).

Şi iată, I-au adus un slăbănog, zăcând pe pat. Faptul e descris şi de Evangheliştii Marcu şi Luca, amândoi aducând amănunte care nu apar la Matei. Slăbănogul era atât de bolnav încât nu numai că nu era în stare să vină sin­gur la Iisus, dar nici să se dea jos de pe pat nu putea, aşa că rudele şi prietenii l-au scos din casa sa cu pat cu tot şi l-au adus la Hristos. Starea deznădăjduită a bolnavului se mai vede şi din faptul că trebuia să fie cărat de patru bărbaţi, ca să fie ţinut bine şi să nu fie zguduit prea tare. Ajungând la casa unde se afla Iisus, cei patru au văzut că era atâta lume strânsă acolo încât ar fi fost cu neputinţă să intre. Atunci s-au hotărât să desfacă acoperişul şi să lase patul cu bol­navul zăcând drept în faţa lui Hristos. În clipa aceea, Dom­nul vorbea cu oamenii şi-i învăţa. El nu pierdea nicio clipă: după faptă venea cuvântul; după cuvânt urma fapta. Şi cu fapta, şi cu vorba căuta să-i facă pe oameni să se bucure de bine şi să creadă în bine, şi în El, cel mai mare aducător şi dezvăluitor al binelui.

Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: în­drăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! A văzut Domnul credinţa lor, nu numai când au coborât bolnavul înaintea Lui, ci încă de când au apucat patul cu bolnavul zăcând şi au pornit spre El. Cel care vede gândurile oamenilor cu atât mai uşor le vede faptele, şi de aproape şi de departe. L-a văzut pe Natanael sub smochin mai înainte ca acesta să fie adus la Dânsul (Ioan 1, 48). Vedea nu numai lucrurile ce se petreceau, ci şi cele ce aveau să se petreacă, până la sfârşitul veacurilor. Aici însă nu se spune: văzându-i pe ei, ci: văzând credinţa lor, ca să se arate prin aceasta că Hristos vedea ceea ce e şi mai greu să vezi, ceea ce este ascuns adânc în om. Şi s-a spus de dragul nostru, ca să cunoaştem la ce Se uită Hristos astăzi ca şi atunci; şi ca să cunoaştem că putem aştepta ajutorul lui Dumnezeu numai când avem credinţă. Când Dum­nezeu vede credinţa noastră nu întârzie să ne vină în ajutor.

Văzând credinţa lor. A cui credinţă? Doar a celor care îl aduseseră pe slăbănog, sau şi a bolnavului însuşi? Mai în­tâi, desigur, este credinţa celor care l-au adus. Domnul pu­tea vindeca bolnavul numai şi răspunzând credinţei aces­tora. Sunt împrejurări când Hristos a săvârşit minuni fără să pomenească nimic de credinţa bolnavului. La urma urmelor, morţii pe care i-a înviat nu puteau să arate credin­ţa pentru care să fie înviaţi. Nici cei din jurul acelora nu arată întotdeauna cine ştie ce credinţă. Nu se spune despre văduva din Nain că ar fi avut credinţă, ci că plângea pen­tru fiul său care murise. Dar se poate că în clipa în care Dumnezeu S-a îndreptat spre durerea ei şi i-a spus: Nu plânge, să se fi deşteptat într-însa credinţa. Marta şi Maria, surorile lui Lazăr, nu aveau vreo credinţă că Hristos îl va învia pe fratele lor, care zăcea mort de patru zile în mor­mânt. Numai fruntaşul Iair a arătat credinţă tare când a venit la Hristos şi I-a spus: Fiica mea a murit de curând, dar venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie (Matei 9,18). Tot astfel, Hristos a vindecat mulţi bolnavi pe moarte nu ca răspuns credinţei lor, ci credinţei pe care o aveau rudele sau prietenii acelora. Aşa a vindecat pe sluga sutaşului din Capernaum (Matei 8, 5-13), nu pentru credinţa slugii bol­nave ci pentru credinţa sutaşului, şi pe fiica femeii cananeence pentru credinţa mamei sale (Matei 9, 32), şi pe mulţi lunatici si nebuni, şi surzi şi muţi, pentru credinţa celor care îi aduceau la El (Matei 9, 32; 15, 30; 17, 14-18). Pe îndrăciţii gadareni i-a curăţat de demoni şi i-a vindecat fără credinţă nici din partea lor, nici din partea altcuiva, ci din milă şi întru iconomia mântuirii, ca să trezească credinţa în cei amorţiţi şi să o întărească în cei slabi (Matei 8, 26).

Cât despre acest slăbănog, e limpede că cei care l-au adus la Hristos aveau o mare credinţă. Hristos nu le-a pre­ţuit credinţa după semne dinafară, ci a citit-o în inimile lor. Dar chiar şi noi, care nu vedem inima omului, ne putem da seama după fapte că într-adevăr credinţa acelor oameni era foarte mare. Patru bărbaţi se hotărăsc să aducă un bol­nav fără scăpare la Hristos: nu-i un semn de credinţă? Să-l care cu greu, să se caţere pe acoperiş şi să desfacă grinzile ca să coboare pe bolnav până în faţa lui Hristos: nu-i o dovadă de mare credinţă? Gândiţi-vă numai cât se primej­duiau aceşti oameni şi ce caraghioşi se arătau în ochii veci­nilor prin asemenea purtare nelalocul ei! Ce ruşinaţi ar fi rămas în ochii tuturor dacă, după atâta tevatură, ar fi avut să care înapoi pe bonavul nevindecat! Şi atunci, ca şi acum, teama de ridicol e foarte mare, la fel şi frica de a da greş. Numai credinţa cu adevărat tare înfruntă ridicolul şi ne­reuşita, pentru că nu se îndoieşte de izbândă.

S-ar fi putut, atunci, ca Domnul să lecuiască bolnavul numai pentru credinţa celor ce-l purtau. Dar pesemne că şi bolnavul avea credinţă. La urma urmei, ce om cu mintea întreagă, dacă nu crede, se lasă târât pe străzi în patul său şi coborât printr-o gaură făcută într-un acoperiş! Dar mai avem o însemnare preţioasă a credinţei omului bolnav. Domnul îi spune „fiu”. Fiule… Iertate sunt păcatele tale! Ar fi numit Hristos „fiu” pe un necredincios? I-ar fi spus unu­ia lipsit de căinţă: Iertate sunt păcatele tale? Când a înviat pe fiul văduvei din Nain, nu i-a spus „fiu” ci l-a chemat: tinere, pentru că morţii nu pot avea nici credinţă, nici pocăinţă. Dar slăbănogului de aici îi spune: fiule! Nu a spus Domnul: fratele tău… de se va pocăi, iartă-l? (Luca 17, 3). Căinţa, aşadar, e o condiţie a iertării. Iar căinţă nu poate fi fără ruşine, fără frică de Dumnezeu şi fără credinţă.

Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Iată gândurile unora care nu se bucură de bine, ca nişte ali­aţi şi slugi ale răului ce sunt. Ca şi când ar fi spus: „Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” Aceste suflete veştede, oameni care se socoteau învăţaţi şi căutau să-L coboare pe Hristos măcar până pe aceeaşi treaptă de jos cu ei, n-aveau loc, fireşte, în mintea lor întunecată şi greoaie, pentru gândul că Dumnezeu ar putea cumva să Se înfăţişeze om, că S-a şi înfăţişat, şi chiar în Persoana acestui Iisus. Ei nu puneau la inimă nici suferinţa unui om bolnav, nici, cu atât mai puţin, vindecarea lui. Ei trăgeau cu ure­chea la ce spunea Hristos doar ca să-I caute pricină, să-L poată umili cu ceva, să-L dea afară din calea lor, să-L ştear­gă din amintirea lor. Hristos era mai mult decât puteau ei să înghită.

Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Cărturarii care erau acolo de faţă nu au spus nimic cu glas tare, ci numai au gândit. Nu zice: „în minţile voastre”, ci: în inimile voastre, ceea ce înseamnă că gândirea lor era înţesată cu răutate şi ură. Nu-L ascultau pe Hristos nici din credinţă şi nici ca unii ce vor să afle, ci ca spi­oni şi prigonitori ai Lui. Dacă ar fi avut credinţă, s-ar fi bucu­rat şi ei de vorbele şi faptele lui Hristos, ca ceilalţi care, vă­zând, slăveau pe Dumnezeu. Dacă ar fi stat fără părtinire, ar fi ajuns să creadă în Hristos, cum s-a întâmplat cu căpetenia străjii de pe Golgota, care acolo lângă Cruce stând şi privind ce se petrece, a strigat, văzând cum se cutremură firea: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta! (Matei 27,54).

Domnul a pătruns cugetele lor. Cine poate vedea gându­rile decât numai Dumnezeu? Cel ce cerci inimile şi rărun­chii, Dumnezeule drepte! (Psalm 7,10), a strigat David. Eu, Domnul, pătrund inima şi încerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după căile lui, spune Domnul însuşi prin prooro­cul Ieremia (17,10). Tu singur ştii inima fiilor oamenilor (II Paralipomena 6, 30), s-a rugat regele Solomon. Iisus Dom­nul vede inima şi cugetele inimii. După cum pământul nu poate vedea ochiul deşi ochiul vede pământul, tot aşa făp­turile pământeşti acoperite de timp nu pot vedea tainele veşniciei, deşi ochiul veşniciei vede tot ce este pe pământ în timp. Privind cu ochiul veşniciei Hristos pătrundea şi vedea totul: vedea în adâncurile mării şi în adâncurile ini­mii omeneşti, în adâncurile timpului şi ale spaţiului.

Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Aşa i-a între­bat bunul Domn pe prigonitorii Lui. Nemăsurată e curăţia gândurilor Lui! Negrăită frumuseţea inimii Sale! Nesfâr­şită blândeţea Sa! Pentru ce cugetaţi rele? De ce nu cugetaţi cele bune? De ce căutaţi răul? De ce nu căutaţi binele? De ce vă bucuraţi de rău, şi nu de bine? De ce staţi lângă un izvor limpede şi aşteptaţi să curgă noroios? De ce vă uitaţi la soare şi aşteptaţi să se întunece? Scuturaţi-vă odată de obiceiurile acestea bolnave şi bucuraţi-vă de apa curată şi de soarele strălucitor! Domnul nu-şi bate joc de ei, nu-i stârneşte, nu-i ruşinează, cum ar fi făcut un muritor duş­manilor săi dacă ar fi izbutit să vindece un paralitic. Nici cel mai prevăzător doctor n-ar fi putut vorbi cu mai multă grijă pacienţilor săi greu bolnavi decât a vorbit Domnul nelegiuiţilor Săi prigonitori: Pentru ce cugetaţi rele în ini­mile voastre, când aţi putea să cugetaţi binele, să căutaţi binele, să vă bucuraţi de bine?

Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. A rosti cuvântul este pentru Hristos totuna cu a săvârşi fapta. Pentru graiul de rând e tot atât de uşor a zice: „iertate îţi sunt păcatele”, cât şi: „scoală-te şi umblă”, amândouă rostirile fiind la fel de ineficiente. Pentru Dom­nul cel fără de păcat însă, cuvânt şi faptă sunt una. Prin cu­vintele de mai sus aşadar El a vrut să spună: „Ce-i mai uşor să faci: să ierţi păcatele cuiva sau să-l ridici sănătos din pa­tul pe care zăcea bolnav?” Şi o faptă şi alta sunt cu neputin­ţă omului de rând. Ceea ce la oameni este cu neputinţă, este cu putinţă la Dumnezeu (Matei 19, 26). Ce-i mai uşor atunci: să vindeci sufletul sau să vindeci trupul? Sufletul nu poate fi vindecat altfel decât iertându-i-se păcatele. Când păcatele îi sunt iertate sufletul se însănătoşeşte, iar unui suflet sănătos uşor este să-i faci sănătos şi trupul. Oricum, mai de trebuinţă este să-i ierţi unui bolnav păcatele decât să-l ridici în picioare, după cum trebuie să scoţi viermele de la rădăcina unui pom mai degrabă decât să-i astupi găurile din coajă. Câtă vreme pomul e ros de vier­me, se şi găunoşeşte. Păcatul e în chip virtual cauza bolii, atât a celei sufleteşti cât şi trupeşti. Abateri de la această lege apar doar când Dumnezeu îngăduie să cadă asupra unui drept boala trupească, după înţeleaptă Sa Pronie, cea mai bună pildă fiind dreptul Iov. Legea însă este, de la în­temeierea lumii, că păcatul izvorăşte toată boala. Iar cine poate nimici păcatul în omul bolnav cu atât mai lesne îi va putea vindeca trupul. Cine poate să înlesnească trupului o însănătoşire trecătoare, fără să-i ierte păcatele, face ca un gospodar care îşi curăţă pomii fără a fi în stare să scoată viermele de la rădăcină.

Tot ce face Domnul însă, face în chip desăvârşit, în bună rânduială, fără a trece nimic cu vederea. El se bucură să dea sănătate şi trupului şi sufletului. De aceea vindecă mai întâi sufletul şi apoi aşteaptă să-şi spună şi cărturarii cuvântul lor: Acesta huleşte. Prilej de a arăta legătura dintre păcat şi boa­lă, primatul sufletului asupra trupului şi dumnezeiasca Sa putere. Celor foarte bolnavi li se dau adeseori leacuri tari.

În această împrejurare Hristos Şi-a arătat puterea. El nu L-a chemat pe Cerescul Său Tată, ci a făcut totul de la Sine. Trebuie să ne însemnăm foarte bine cuvintele: Putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele. Va să zică, doar atâta vreme cât omul este în viaţa pământească i se pot ier­ta păcatele. Când iese din această lume, nu mai este iertare pentru el. În lumea ce va să fie, nu mai este iertare pentru păcătoşii care au ieşit nepocăiţi din lumea aceasta. De aceea spune Hristos: pe pământ.

Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Domnul a vorbit cu hotărâre bolnavului, nu cum vorbesc cărturarii ci ca Unul care are putere. După cum avea putere să ierte pă­catele, avea putere şi să poruncească trupului să fie sănă­tos. Şi ca să nu încapă nicio îndoială că omul s-a însănă­toşit cu totul, Domnul i-a poruncit să-şi ia patul pe care mai înainte fusese purtat de patru oameni, şi să se ducă acasă. De ce i-a poruncit Domnul să meargă acasă? Mai întâi pentru că, bucuros de bucuria altora, a vrut ca omul să ajungă fără întârziere în locul unde mai înainte domnise durerea, aducând bucurie întregii case căreia îi fusese înainte po­vară. Apoi, pentru ca să arate vanitoşilor cărturari că fapta Sa a fost izvorâtă numai şi numai din iubire de oameni, şi că nu aşteaptă să fie slăvit pentru ea. După cum păstorul nu caută să fie lăudat de oi, aşa nici Hristos nu caută laudă la oameni. Slavă de la oameni nu primesc (Ioan 5, 41), a spus Domnul într-o altă împrejurare, iar acum vrea de asemenea să se vadă limpede acest lucru.

Iar mulţimile, văzând acestea, s-au spăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu Cel care dă oamenilor asemenea put­ere. În vreme ce scribii huleau în inimile lor asupra lui Hristos, ceilalţi din mulţime, cu minţile şi inimile încă ne­întunecate de deşertăciunile lumeşti, se minunau şi slă­veau pe Dumnezeu pentru fapta nemaipomenită ce se să­vârşise înaintea ochilor lor. Mulţimea aceasta care se minuna şi slăvea pe Dumnezeu era cu mult mai bună decât cărturarii cei strâmţi la minte, şi mult mai aproape de ade­văr şi de bine decât erau păgânii gadareni care văzând mi­nunea nu lăudaseră pe Dumnezeu ci, plângându-şi porcii, L-au gonit pe Hristos din ţinuturile lor. Nici mulţimile acestea însă nu puteau înţelege dumnezeirea puterii Mân­tuitorului Hristos. Ei slăveau pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere, fără să vadă în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut.

Ceea ce n-au cunoscut mulţimile acelea, cunoaştem noi, fiindu-ne dat să vedem prin Biserică. Suntem învăţăceii bucuriei întru bine, pentru că tot binele de la Dumnezeu este, de la Izvorul dătător de viaţă al veşnicei bucurii. Cum spune de Duh-insuflatul prooroc: Veseli-mă-voi şi mă voi bucura de Tine; cânta-voi numele Tău, Preaînalte (Psalm 9, 2). Bucuria aceasta va deschide ochii noştri ca să vedem plinătatea adevărului întru Iisus Hristos Domnul nostru; ne va deschide buzele ca să-L slăvim pe El, Fiul lui Dum­nezeu, singurul Mântuitor şi Iubitor de oameni. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Trei­mea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici