Un grup de învăţaţi atei, s-a strâns odată la o dispută despre dumnezeire. Unii spuneau una, alţii alta şi nu se puteau înţelege asupra întrebării lor, dacă este Dumnezeu şi cum ar fi Dumnezeu? Unul dintre ei zicea:
– Nu este Dumnezeu; copilul când se naşte n-are credinţă; numai părinţii i-o apasă cu de-a sila în ceara inimii sale.
Atunci un altul zise:
– Să aducem aici un copil şi să vedem cum i s-a tipărit credinţa în ceara inimii.
Aduseră un băiețel pe care-l întrebară ce ştie despre Dumnezeu şi cum şi-L închipuie el pe Dumnezeu? Atunci băiețelul, desfăcându-şi pieptul, grăi:
– Eu cred că bunul Dumnezeu este atât de mare, încât nu-L pot cuprinde cerul şi pământul dar, pe de altă parte, este atât de mic, încât încape aici, în inimioara mea
Învăţaţii rămaseră ruşinaţi de acest minunat răspuns şi pricepură şi ei că Dumnezeu nu se poate afla prin ocoşeli omeneşti, ci numai prin credinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!