Zece leproşi

Domnul nostru, Iisus Hristos, în drum spre Ierusalim, trecând prin ţinutul Samarei şi al Galileei, intră într-un sat. La marginea acestui sat, 10 leproşi ridică braţele şi strigă: „Învăţătorule, miluieşte-ne!”. Domnul nostru, Iisus Hristos, spune atât: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!”. Iar ei, ducându-se, pe drum s-au curăţit, adică s-au vindecat.

Unul dintre ei, văzând minunea, se întoarce şi, cu glas mare, îi aduce slavă lui Dumnezeu, căzând în genunchi. Domnul întreabă: „Numai unul s-a întors? Dară ceilalţi nouă nu s-au curăţit şi ei?”. Numai unul s-a întors şi acela de alt neam: „Scoală-te şi du-te, credinţa ta te-a mântuit”.

Tulburătoarea Evanghelie! Scurtă şi tulburătoare. Din ea se citesc, deopotrivă, hidoşenia nerecunoştinţei şi lumina recunoştinţei; deopotrivă, tristeţea Mântuitorului, dar, mai mult decât atât, iubirea lui neasemuită de oameni, care-i înfrânge propria tristeţe. Ţâşneşte, deopotrivă, orbirea necredinţei, dar şi lumina credinţei, care-ţi aduce pace în suflet atunci când îl vezi pe Dumnezeu.

Deci, Domnul, în drum spre Ierusalim, intră într-un sat. La marginea satului stăteau leproşii. Pentru lepră, această cumplită boală a trupului, această descărnare, această cădere în putrefacţie a trupului de viu, era rânduit, prin însăşi Legea lui Moise, ca cei bolnavi să fie departe de comunitate. Nu aveau voie să trăiască decât departe de comunităţile omeneşti. Erau nişte oameni condamnaţi, care trăiau în alt timp. Pentru ei, timpul cetăţii nu mai conta; pentru ei, timpul istoric nu mai conta; ci doar boala lor. Am putea vorbi de un timp al leprosului, ce este timpul bolnavului care nu mai are nici o şansă, timpul bolii care te scoate din viaţă. Erau obligaţi să strige: „Necurat! Necurat! Necurat!”. Mai târziu, în Evul Mediu, chiar aveau un clopoţel, cu care-şi anunţau venirea.

Dar, totuşi, să fim atenţi, pentru că nu putem descifra cu de la noi putere această Evanghelie. Ce spune un Sfânt Părinte, Grigore Palama? „Lepra trupului, mare căinţă!”. În Evanghelie poate să fie şi lepra sufletului, a păcatului.

Ce ne învaţă Evanghelia? În primul rând, ne învaţă mila, căci din glasul leproşilor se vede că cereau milă. „Fie-ţi milă, Învăţătorule!”. Şi Învăţătorul are milă; dar, în acelaşi timp, din glasul lor ţâşnesc necunoaşterea şi necredinţa, pentru că nu i-au spus „Doamne!”, i-au spus „Învăţătorule!”. Nu L-au recunoscut! Să fim foarte atenţi! Nu L-au recunoscut, au zis „Învăţătorule!”.

Învăţătorul nu este Dumnezeu. Cu câtă seninătate Iisus Hristos trece peste lucrul acesta şi vindecă de la depărtare, fără să se apropie, prin cuvânt. Prin forţa cuvântului dumnezeiesc vindecă! „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”, le spune.

Şi acum, să vorbim de forţa cuvântului. A mai fost o vindecare făcută de Mântuitorul, când orbul L-a recunoscut şi-a zis „Doamne!”. N-a zis „Învăţătorule!”. A spus: „Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti!”. „Voiesc, a spus Mântuitorul, curăţeşte-te!”; şi s-a vindecat. Forţa a fost instantanee. De data asta, vindecarea este de la depărtare.

Se spune că Miriam, sora lui Moise, s-a îmbolnăvit de lepră şi Moise s-a rugat şapte zile ca ea să se izbăvească. Dar – Hristos este instantaneu – de data aceasta puterea este extraordinară! Să fim foarte atenţi la puterea cuvântului! Dumnezeu cuvântă, nu vorbeşte! Omul vorbeşte, omul are vorbe. Dumnezeu cuvântă, iar această putere a cuvântului, să fim foarte atenţi, este dată creştinului şi credinciosului, creştinului profund.

Ca să vedeţi cum se moşteneşte forţa hristică a cuvântului de către sfinţi şi de către oamenii credincioşi, pentru că suntem într-o lume plină de vorbe, suntem linşaţi de vorbărie! Numai Domnul nostru, Iisus Hristos, a cuvântat. Şi-n ţara asta, acum şi aici, se cuvântă creştineşte, numai că nu suntem atenţi.

Antiohia, care era un centru spiritual, pe vremea unui împărat creştin, Teodosie cel Mare, a trecut printr-o mare urgie. Atunci, în Antiohia, trăia Sfântul Ioan Gură de Aur. Oamenii erau disperaţi, pentru că Teodosie cel Mare – de altfel, împărat creştin – vroia să sărbătorească 50 de ani de existenţă a imperiului şi, având nevoie de bani, a pus impozite uriaşe. Impozitele, pe vremea Imperiului Roman, erau cumplite. Intrau peste oameni, îi schingiuiau, le luau tot. Speriaţi, oamenii din Antiohia au fugit la guvernator să-l roage să intervină la împărat, ca să-i ierte de impozite, că nu au de unde plăti. Guvernatorul fugise. Au mers la episcop. Episcopul fugise şi el. Atunci, revoltaţi, în furia lor, săracii, au distrus statuia împăratului.

A distruge statuia împăratului însemna un sacrilegiu, care se pedepsea prin moarte. Mai rău decât atât, împăratul a hotărât să radă Antiohia de pe suprafaţa pământului. Aşa făceau legiunile romane, veneau şi rădeau un oraş întreg pentru acest sacrilegiu. Disperaţi, oamenii s-au dus la Sfântul Ioan Gură de Aur, aşa cum disperaţi venim la sfinţii noştri părinţi, pe care îi mai avem încă, în această ţară şi în acest locaş.

Aşa cum lumea, disperată, se duce la părintele Iustin Pârvu, la Arsenie Papacioc, aşa şi ei, săracii de ei, i-au zis: „Ce facem, părinte?”. Iar părintele a avut un gest atipic. A anunţat, cum a putut, pe toţi asceţii şi monahii care erau în pustie, pentru ca să întâmpine cu o armată de asceţi şi de monahi legiunea romană. Pare o copilărie, pare un lucru neadevărat, pare un lucru prostesc… Cum poate un monah, şi mai ales un ascet, un om bătrân, un om slab, să înfrunte miile de soldaţi, care erau mercenari, tăiau, nu vedeau nimic? Erau educaţi în felul acesta. Şi, cu toate acestea, uşor, din pustie, la chemarea Sfântului Ioan Gură de Aur, au început să vină monahi, asceţi, oameni bătrâni, care abia se mişcau, îmbrăcaţi cu o piele de capră pe ei.

De aceasta am făcut această mică, de fapt, nu este o paranteză, ci este o prelungire a puterii Cuvântului lui Dumnezeu, un capitol pe care istoria l-a marcat. Închipuiţi-vă o armată romană şi în faţa ei un bătrân ascet, care a spus atât: „Descălecaţi!”. Iar romanii, care totuşi erau creştinaţi atunci, erau pe vremea lui Teodosie cel Mare, din strategie, au descălecat, pentru că nici pentru ei nu era o onoare să treacă prin sabie un biet monah. Au descălecat şi au zis: „Să vedem ce ne spune”. Iar ascetul le-a spus: „Duceţi-vă şi spuneţi-i împăratului vostru – împăratului vostru, deci nu al lui! – că va putea să ucidă un om atunci când va putea să dea viaţă altuia”. Romanii au încălecat înapoi, uşor, tot politicos, şi au plecat spre guvernator, crezând că, gata, s-a terminat. Şi totuşi, pe drum, voinţa lor de a ucide a scăzut, forţa cuvântului a fost extraordinară.

Prin întâlnirea aceasta cu ascetul, Antiohia a fost salvată, cuvântul a lucrat mai târziu, nu imediat. La Hristos, lucrează imediat. Uitaţi ce moştenire! Haideţi să redăm puterea cuvântului, acum, aici, în această Sfântă Mănăstire.

Un om de mare sfinţenie, de mare curăţenie sufletească, din Bucureşti, îmi spunea aşa: „Am ascultat la radio, acum două săptămâni, pe părintele Atanasie, de la Petru Vodă”. Zic: „Ştiu, îl cunosc! Da!”. „De 50 de ani n-am auzit un om vorbind aşa, îmi dădea sentimentul că ne cheamă la luptă, parcă într-o mână avea sabia şi într-o mână crucea”.

De 50 de ani nu s-a mai vorbit în România aşa, nu s-a mai cuvântat. Vedeţi forţa cuvântului Dumnezeiesc, nevoia neamului românesc de-a auzi cuvânt sfânt, acum, aici (şi poate că trebuie să ne rugăm pentru această lumină de monah, care acum trece printr-o mare încercare). Pe aerul acesta tulbure, al ortodoxiei româneşti de astăzi, Monahul Atanasie este flacăra veşniciei neamului, este din Petru Vodă.

Să ne întoarcem la Evanghelie şi să vedem că Iisus, de la depărtare, spune: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!”. De ce? Pentru că preoţii erau singurele instanţe abilitate să spună când un lepros devenea un om sănătos şi putea să reintre în societate. Deci, Hristos nu dărâmă legea, respectă legea care era. Dar, mai mult decât atât, nimeni nu-şi dă seama, decât Sfinţii Părinţi care au primit Evanghelia cu har de la Dumnezeu, era lecţia lui Hristos, pe care o dădea preoţilor care îşi pierduseră credinţa. Căci preoţii, la rândul lor, văzând că s-au vindecat, vor mărturisi; este o lecţie, dată prin leproşi, preoţilor necredincioşi. Leproşii devin trezire.

Cât de minunat lucrează Iisus Hristos! Iată că ei, rugându-se pe drum, s-au curăţit, s-au vindecat. Dar numai unul se întoarce şi cu glas mare, n-a zis în şoapte, ci cu glas mare, îi aduce mulţumire lui Dumnezeu, căzând în genunchi. Unul singur! Recunoştinţa! Unde sunt cei nouă? Există aici o tristeţe hristică înfiorătoare. Au nu şi cei nouă s-au curăţit, s-au vindecat? Şi întreabă Iisus Hristos: „Unde sunt?”.

Atunci când Adam a căzut în păcat, s-a auzit vocea lui Dumnezeu: „Unde eşti, Adame?”. S-au vindecat cei nouă, dar, celui care s-a întors, Dumnezeu i-a dat peste vindecare Mântuirea. Mare atenţie! Pe ceilalţi, în tăcere, i-a pedepsit la lipsa de mântuire. Ce înseamnă sănătate fără credinţă? O să vedem noi, nimic.

Acesta de alt neam, samarinean – de fapt, samarinenii erau asirieni –, s-a întors şi, în genunchi, a dat slavă lui Dumnezeu. Aici este unul din lucrurile minunate, pe care Sfântul Nicolae Velimirovici îl remarcă. Ce-i trebuie lui Dumnezeu recunoştinţa noastră? Are Dumnezeu nevoie de recunoştinţa noastră şi de rugăciunea noastră? Nu! Şi, cu toate acestea, ni le cere. De ce? Spune Sfântul Nicolae Velimirovici: „Dacă nu putem înţelege lucrurile mari, să învăţăm din lucrurile mici”. Şi iată cum un lucru de genul acesta, care pare un lucru mare, ca recunoştinţa faţă de Dumnezeu, ca mulţumirea faţă de Dumnezeu, care pare puţin abstract, un sfânt îl desface şi ni-l aduce nouă în biserică. Şi ne spune că, dacă nu înţelegem lucrurile mari, să învăţăm de la cele mici. Care sunt cele mici?

Dan Puric

(Preluat din cartea „Cine suntem”)