Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere si de ascultare faţă de Dumnezeu? Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mântuieşte” (I Petru 4, 18)? Apa nu se adună pe crestele munţilor, ci în locuri joase, adânci. Nici binecuvântarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi şi blânzi, care şi-au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi ascultare de voia Sa. Când o viţă de vie nobilă, îndelung îngrijită, se mănează şi se usucă, gospodarul o taie şi o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte o viţă sălbatică.
Când fiul uită dragostea părintească şi se ridică împotriva tatălui său, ce va face acesta? Îl va alunga din casa sa pe fiu şi va înfia pe străini.
Cum e în natura, aşa e şi între oameni. Necredincioşi spun: Cutare şi cutare lucru e după natură, şi după legile noastre; cei care au credinţă însă nu vorbesc în felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor fireşti şi omeneşti şi au privit în ochii strălucitori ai tainei veşnicei libertăţi, vorbesc altfel. Ei spun: lucrul acesta se întâmplă din voia lui Dumnezeu şi spre binele nostru.
Dumnezeu scrie cu degetul Său, dar scrierea Lui tipărită cu foc şi cu Duh în lucruri şi întâmplări n-o pot pătrunde dintre oameni decât aceia care sunt în stare să o citească. Cei înaintea ochilor cărora firea şi viaţa stau ca un maldăr de litere moarte, lipsite de noimă, vorbesc de „întâmplare”. „Tot ce se întâmplă”, zic ei, „e din întâmplare”. Prin aceasta ei înţeleg că tot mormanul acela de litere se mişcă şi se amestecă singur, din amestecătură ieşind o întâmplare sau alta.
De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei şi al îndurării, ce-ar mai râde de nebunia acestor tâlcuitori de lume şi viaţă ! Dar e cineva care râde cu răutate de nebunia lor: duhul cel rău, vrăjmaşul neamului omenesc, cel fără de milă şi cruţare.
O gâscă păşind pe un covor întins într-o grădină, poate va crede că izvoadele şi culorile sunt acolo din întâmplare, sau poate chiar că au crescut din pământ ca iarba. Atâta e mintea gâştei.
Dar ţesătorul care a urzit covorul şi l-a ţesut ştie că n-a ieşit la voia întâmplării, după cum ştie şi ce însemnează orice amănunt al desenului şi culorii, şi de ce desenul şi culoarea sunt cum sunt. Numai cine a ţesut covorul cu mâna lui poate să înţeleagă ţesătura, şi cei cărora el le-o desluşeşte. Aşa se preumblă şi necredincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de „întâmplare”. Şi numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul fiecărui fir — Dumnezeu şi cei cărora El le desluşeşte.
Isaia a văzut, şi a scris: „Aşa zice Domnul: Sălăşluiesc într-un loc înalt şi sfânt şi sunt cu cei smeriţi şi înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit şi să îmbărbătez pe cei cu inima frântă” (Isaia 57,15). Aşadar, aici pe pământ Dumnezeu este numai cu cei cu inima înfrânta şi duhul umilit. Iar celor cu care este, Dumnezeu le dezvăluie tainele lumii şi ale vieţii, şi adâncimile duhovniceşti a tot ceea ce El a scris prin împrejurări şi lucruri. Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise şi David, toţi aceştia au avut inimă înfrântă şi duh umilit, şi de aceea Dumnezeu a fost cu ei, şi le-a făgăduit să fie şi cu urmaşii lor câtă vreme şi aceştia vor fi cu inimă înfrântă şi smerită.
Dar când deasa legătură cu Dumnezeu îl face pe om mândru, omul cade într-o pierzanie mai grea decât cei care n-au avut cunoştinţă şi apropiere de Dumnezeu. Cel mai bun exemplu îl avem chiar în israeliti, coborâtori din marii şi lui Dumnezeu plăcuţii părinţi pomeniţi mai sus.
Nemaiîncăpându-şi în sine de multa apropiere de Dumnezeul cel adevărat, poporul acesta a început să se uite la celelalte neamuri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu. Dar cu aceasta şi-a pricinuit ruinarea, pentru că mândria într-atât l-a orbit, încât din toate descoperirile făcute de Dumnezeu prin profeţi şi prin plăcuţii Săi una doar a priceput: că el e Poporul Ales. Duhul şi înţelesul revelaţiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu totul, iar Sfânta Scriere a început să joace în faţa ochilor acestui popor ca o încâlcitură de litere de neînţeles.
Când Hristos a venit cu o descoperire nouă, poporul evreu în orbenia şi ignoranţa lui nu numai că a căzut pe aceeaşi treaptă cu neamurile păgâne, dar învârtoşat la inimă fiind şi cu vederea întunecată, a ajuns în multe privinţe chiar mai prejos decât păgânii.
Evanghelia de astăzi ne arată cum priveşte Mântuitorul lucrul acesta. Ne arată sănătatea între bolnavi şi boala între cei sănătoşi, credinţa între păgâni şi necredinţa între cei ce se lăudau a fi poporul ales şi a avea credinţa cea mai curată. Evanghelia aceasta a fost scrisă drept învăţătură pentru toate vremurile şi pentru toate popoarele, potrivindu-se la fel de bine şi nouă celor de astăzi. E o învăţătură tăioasă ca sabia heruvimică, limpede ca lumina zilei, neaşteptată şi proaspătă ca floarea de munte: ca să ne străpungă cu ascuţişul ei, să ne lumineze cu limpezimea ei, şi să ne scoată din apatia şi nepăsarea noastră. Şi mai cu seamă să ne aducă aminte nouă creştinilor ca nu cumva să ne fălim cu mersul la biserică, cu rugăciunea şi cu mărturisirea lui Hristos, spre a vedea la Judecata de Apoi că cei dinafară Bisericii au fost găsiţi cu mai multă credinţă şi fapte bune decât noi.
„Pe când intra Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace in casă, slăbănog, cumplit chinuidu-se”.
Acest sutaş era un fel de ofiţer în garnizoana din Capernaum, cel mai însemnat oraş de la marea Galileii. Dacă era direct în slujba Romei sau sub autoritatea lui Irod Antipa, este o chestiune secundară, deşi mai probabil era sub stăpânirea Romei. Lucrul de seama e ca acest sutaş era păgân şi nu iudeu. Este primul ofiţer roman pomenit in Evanghelie ca venit la credinţa in Hristos.
Altul este sutaşul de strajă lângă Cruce, cel care văzând înfricoşătoarele semne care au zguduit firea când Hristos Şi-a dat ultima suflare , a strigat: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta! ” (Matei 27, 54).
Mai este apoi Corneliu, sutaşul din Cezareea botezat de Apostolul Pavel (Fapte 10).
Cu toate ca erau păgâni , aceştia au pătruns adevărul şi viaţa în Hristos şi au ajuns la credinţă mai repede decât cohortele cărturarilor învăţaţi, dar orbi.
„Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se”.
Nu era neapărat o slugă, potrivit cuvântului grecesc (pais) folosit în Evanghelie, ci un fecior, un fel de ordonanţă, soldat pesemne la fel cu cel care cerea ajutor pentru dânsul. Paralizia e o boală cumplită, iar tânărul, aşa cum ne povesteşte Sfântul Luca, se afla în pragul morţii. Se vede că sutaşul ţinea la el şi, auzind că Hristos a ajuns la Capernaum, s-a ostenit să meargă şi să-L roage să vină în ajutorul tânărului bolnav.
Oricine citeşte istoria aceasta povestită de cei doi Evanghelişti, Matei şi Luca, va socoti că între cele două istorisiri este o mare deosebire. Matei scrie că sutaşul a venit însuşi la Hristos cu rugămintea sa, pe când Luca zice că el a trimis mai întâi mijlocitori dintre bătrânii iudeilor iar apoi, fiind Domnul în drum spre casa lui, a trimis prieteni care să-i spună că nu trebuie să se ostenească să vină pana la dansul pentru ca el, sutaşul, nu este vrednic de acestea; ci a transmis el, „spune cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea”. Deosebire este , într-adevăr, intre aceste doua istorisiri, dar contradicţie nu. Iar deosebirea sta in faptul ca Matei nu pomeneşte de cele doua solii trimise mai întâi Domnului de sutaş, iar Luca nu pomeneşte venirea acestuia, cu toată smerenia sa, faţă către faţă cu Domnul. Omul duhovnicesc se bucură de această frumoasă întregire a celor doi Evanghelişti unul printr-altul. Aşa cum spune Sfântul Ioan Gura de Aur , daca toate istorisirile ar fi fost la toţi Evangheliştii la fel, ar fi putut spune cineva ca ei au copiat unul de la altul. De ce ar mai fi trebuit atunci sa fie patru Evanghelii şi patru Evanghelişti? In orice instanţă de pe pământ ajunge mărturia a doi oameni pentru ca lucrul să fie crezut. Dumnezeu ne dă însă, cu cei patru Evanghelişti, de două ori doi martori, pentru ca cei ce vor să se mântuiască să creadă fără împiedicare iar cei ce caută pierzania să nu aibă nici o acoperire.
Inca ne-a mai dat Dumnezeu patru Evanghelişti, cu toate că ar fi putut revărsa toată înţelepciunea spre mântuire într-unul singur, pentru ca, văzând cum se întregesc între dânşii, să învăţăm a face şi noi aşa în viaţă, potrivit cu feluritele daruri pe care le primim fiecare de la Dumnezeu (I Corinteni 12). Fiind mădulare ale aceluiaşi Trup, întrajutorându-se şi sprijinindu-se mădularele după rostul lor, Trupul „îşi săvârşeşte creşterea” (Efeseni 4,16).
Cu cele două istorisiri, avem în faţă o icoană limpede a celor petrecute. Sutaşul, auzind puterea şi mărirea lui Hristos, şi simţindu-se pe sine păcătos şi nevrednic, a trimis la Domnul pe nişte bătrâni ai iudeilor ca să-L roage să vină la dânsul. Nu era sigur că Domnul va binevoi să facă aceasta. Şi-o fi spus omul: „ Eu sunt un închinător la idoli, un păcătos; cum o să audă de mine, o să şi vadă, cu pătrunderea pe care o are, lucrul acesta. Cine ştie de se va învoi sau nu să intre în casa mea? Să trimit mai bine pe iudei şi dacă va spune nu, lor le spune, iar dacă va zice da, mai vedem noi…”
Dar când a văzut că Domnul vine, s-a tulburat adânc. Atunci şi-a trimis prietenii să-i spună lui Hristos să nu vină până la dânsul, căci este păcătos şi nevrednic, ci doar să spună cu cuvântul, şi bolnavul are să e vindece. Dar numai ce-au sosit prietenii, că a ajuns în urma lor şi sutaşul. De răscolit ce era, nu putea să stea locului acasă. Cum, să vină El sub acoperişul lui? Nu, cu nici un chip; prietenii lui nu ştiu încă cine-i El, deci n-o să fie în stare să-I spună ce se cuvine. Cât despre bătrânii iudei, sutaşul trebuie să fi ştiut că parte din ei erau potrivnici lui Hristos şi nu credeau în El. Aşadar s-a grăbit să-I iasă chiar el în întâmpinare, mai ales ştiind acum că Domnul n-are să-l respingă umilindu-l în faţa mulţimii, căci era ofiţer. Iudeii îl vorbiseră de bine pe sutaş în faţa lui Hristos: „Vrednic este să-i faci lui aceasta; căci iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o” (Luca 7,4-5). Dar toate cele spuse de ei nu atingeau miezul lucrului. Ei preţuiau vrednicia sutaşului după câştigul lor. Îndeobşte, ofiţerii şi oficialii romani se uitau de sus la iudei, pe când acesta nu. „Sinagoga el ne-a zidit-o…” Cu alte cuvinte: „Cheltuie banii lui, noi îi economisim pe-ai noştri. Ne-a clădit pe banii lui un loc de rugăciune de care aveam nevoie, şi pe care altfel ar fi trebuit să-l plătim noi.” Parcă ar fi vorbit cu Caiafa, nu cu Hristos ! Hristos însa nu le-a răspuns nimic la aceasta, ci „mergea cu ei”. Atunci I-au ieşit înainte prietenii sutaşului si, în urmă, sutaşul însuşi.
Stând faţă în faţă cu Hristos, sutaşul a trebuit, desigur, să-I spună şi el cu gura lui totul (lucruri pe care Domnul le mai auzise o dată de la ceilalţi). „Si i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”.
Vedeţi cum vorbeşte Unul care are putere ! Nu zice: „Să mai vedem !” Si, de astă dată, nici nu întreabă, cum i-a întrebat pe alţii: „Crezi tu că pot face aceasta?” Doar citise în inima acestui om, îi văzuse credinţa. Aşa că îi spune hotărât, cum nici un doctor nu îndrăzneşte să spună: „Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”. Anume a vorbit Domnul cu atâta limpezime şi hotărâre, ca să poată avea răspunsul sutaşului de faţă cu iudeii, pentru că Dumnezeu lucrează în aşa fel încât lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodată.
Hristos voia ca fapta să ajute mai multora: să vindece bolnavul, să arate credinţa cea mare a sutaşului, să mustre necredinţa iudeilor şi să dea glas profeţiei despre împărăţie; despre cei ce aşteaptă să intre în împărăţie, dar nu vor intra, şi despre cei ce nu aşteaptă nicidecum să intre, dar vor intra. „Dar sutaşul, răspunzând, i-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. Ce deosebire uriaşă între credinţa arzătoare a acestui om şi crezările îngheţate, de formă, ale fariseilor ! Deosebire nu mai mică decât între un foc care arde şi un foc zugrăvit. Când unul din farisei a poftit odată pe Hristos la o cină în casa sa, socotea că-I face Domnului o mare cinste, şi nicidecum că Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el şi casa lui. Obraznic şi mândru cum era, şi-a uitat până şi de legile ospeţiei: n-a adus musafirului său nici apă să-Şi spele picioarele, nici nu L-a îmbrăţişat de bun-venit, nici nu I-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).
Uitaţi-vă acum la acest păgân căruia nu i-a fost dat să audă de Moise şi de profeţi; spre a deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, el are drept singură făclie doar fireasca minte.
Cum se smereşte, cum se căleşte înaintea Domnului! Orice om din Capsicum ar fi fost onorat să intre în casa lui, şi el ştie preabine lucrul acesta; dar pe Hristos nu-L socoteşte om obişnuit ci Dumnezeu. De aceea şi spune: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”. Ce credinţă tare în Hristos şi în puterea Lui! „Numai zi cu cuvântul” şi boala va fi învinsă, se va ridica sluga mea ! Apostolului Petru i-a trebuit multă vreme ca să ajungă la o asemenea credinţă. Sutaşul a simţit în Hristos cerul: foc din cer şi lumină din cer. De ce să intre sub acoperişul sau atâta foc când este de-ajuns doar o scânteie? De ce tot soarele când e destul o rază? Dacă sutaşul ar fi cunoscut Scripturile aşa cum le cunoaştem noi astăzi, i-ar fi putut spune Domnului: Tu, care prin cuvântul Tău ai zidit lumea şi pe om, poţi să-l tămăduieşti pe bolnav cu doar un cuvânt! Ajunge un cuvânt al Tău, pentru că e mai tare ca focul şi mai strălucitor ca raza soarelui; „numai zi cu cuvântul”!
O, cât de tare ar trebui să ne ruşineze pe noi cei de astăzi marea credinţă a acestui păgân ! Noi cunoaştem Scripturile, dar cât de puţină credinţă avem ! Dar sutaşul nu se opreşte aici; el explică acum lui Hristos cum anume crede el: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face”.
Ce-i un sutaş? Are sub ascultarea lui o sută de soldaţi, în vreme ce el însuşi e la ordinele altor o sută ! Cei de sub comanda lui trebuie să facă ce spune el. Ori dacă el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decât a sa, şi căruia i s-a dat putere puţină, poate porunci soldaţilor şi slugilor sale, cu cât mai mult Hristos, care nu e în puterea nimănui, care e Însuşi puterea de deasupra firii şi oamenilor ! Şi dacă atâţia oameni se supun cuvântului unui sutaş, cum să nu se supună toate lucrurile cuvântului lui Dumnezeu care este puternic ca viaţa, ascuţit ca sabia, groaznic ca biciul (cf. Deuteronom 32-46; Pilde 2, 2-6); Ioan 12, 50; Efeseni 6, 17)? Care sunt soldaţii şi slugile lui Hristos? Oare nu orice făptură e înrolată în oştirea Lui? Îngeri, sfinţii şi toţi oamenii cu frica lui Dumnezeu nu sunt soldaţii lui Hristos? Stihiile, boala, moartea, nu-s slugile Lui? Domnul porunceşte vieţii: „Intră în făptura aceasta”, şi intră; „Vino înapoi”, şi vine. El trimite viaţa; El îngăduie boala şi moartea; El vindecă şi El învie morţii. La cuvântul Său ostile îngereşti se pleacă precum la suflarea unui vânt puternic. „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalm 32, 9). Nimeni nu poate sta înaintea puterii Lui, nimeni nu se poate împotrivi cuvântului Lui. „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om” (Ioan 7, 46). El nu vorbeşte ca unul de sub porunca altuia, ci ca un Stăpân, „ca unul care are putere” (Matei 7, 29). Iată cum este Cel pe care L-a rugai sutaşul: Să scoţi boala dintr-un om paralizat nu-i o lucrare pe care s-o poată săvârşi un muritor; dar pentru Hristos e puţin lucru; El nici nu are nevoie să-l vadă pe bolnav; nu are de ce să-l apuce de mână şi să-l ridice. La El fapta se împlineşte numai „cu cuvântul”.
„Auzind acestea, Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”.
Dar de ce se minunează Hristos dacă ştie dinainte ce va spune sutaşul? Doar El a chemat acest răspuns când a spus: „Venind, îl voi vindeca”. De ce se mai miră acum? Se minunează spre învăţătura celor ce sunt cu dânsul. Se minunează spre a le arăta ce este de minune în lumea aceasta. Se minunează de credinţa cea mare a acestui om ca să-i înveţe pe următorii Săi să se minuneze şi ei de credinţa lui cea mare. Într-adevăr, nimic pe lume nu-i mai de mirare decât credinţa tare a unui om. Nu s-a minunat Hristos cât de frumoasă e marea Galileii, căci ce-i acea frumuseţe pe lângă frumuseţea cerurilor deschise înaintea ochilor Săi? Nici nu s-a minunat de înţelepciunea, de averea sau de puterea cuiva; pentru că toate sunt nimic pe lângă înţelepciunea, bogăţia şi puterea din împărăţia lui Dumnezeu. Nu s-a minunat nici de marea adunare naţională la praznicul din Ierusalim, pentru că e sărăcăcioasă şi puţină pe lângă slăvită adunare a îngerilor din cer, care a stat înaintea Lui de la întemeierea lumii. Când lumea admiră frumuseţea şi măreţia Templului lui Solomon, El vorbeşte de nimicirea lui din temelii. Singură credinţa acestui om e vrednică de minunare. E cel mai mare şi mai frumos lucru de pe pământ. Prin credinţă robul e liber, năimitul se face fiu al lui Dumnezeu şi muritorul are viaţa veşnică.
Când dreptul Iov zăcea plin de răni pe maldărul de cenuşă rămas din casa şi din copiii săi, credinţa i-a rămas nevătămată. Din mijlocul plăgilor şi durerilor a strigat: „Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi” (Iov, 19, 26-7).
Faţă de cine Şi-a arătat Domnul uimirea? Faţă de cei „ce veneau după El”. Aceştia erau apostolii Săi.
S-a minunat ca să le fie spre învăţătură. Desigur că şi ceilalţi iudei care mergeau cu El la casa sutaşului au auzit cuvântul cu care s-a minunat Domnul: „Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”. Nici în Israel, unde credinţa ar fi trebuit să fie mai mare decât la oricare alt popor, pentru că Domnul Şi-a arătat acolo încă de la început puterea, dragostea şi purtarea de grijă, făcând înaintea lor semne şi minuni mari şi grăindu-le cuvinte de foc prin profeţi. Dar în Israel credinţa se uscase aproape cu totul, iar fiii aleşi se răzvrătiseră împotriva Tatălui lor, plecaseră cu inima şi cu mintea de lângă Tatăl lor, orbind la minte şi împietrind la inimă. Nici chiar apostolii, la început (Petru, ca să nu mai vorbim de Iuda) nu au avut atâta credinţă în Hristos ca acest ofiţer roman; nici surorile lui Lazăr, în casa cărora intra adesea Hristos; nici neamurile şi prietenii Săi din Nazaret, printre care crescuse.
Acum Hristos, văzător în Duh până la sfârşitul veacurilor, face o profeţie amară pentru iudei dar spre bucurie neamurilor: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Profeţia aceasta s-a împlinit şi se împlineşte până astăzi. La răsărit şi la apus de iudei trăiau popoare păgâne. [Teofilact zice: „Domnul nu a spus: «mulţi păgâni» ci: „Mulţi de la răsărit şi de la apus”, cu toate că fără îndoială îi are în vedere pe păgâni. De ce nu a spus «păgâni»? Ca să nu-i smintească pe iudei, de aceea a spus: „Mulţi de la răsărit şi de la apus”.]
Mulţi au venit la credinţă cu neamul întreg: armenii şi abisinienii, grecii şi romanii, şi toate popoarele Europei; în alte ţări, doar unii au ajuns creştini: dintre arabi şi egipteni, indieni şi persiani, chinezi şi japonezi, negri şi malaiezi, pe „când fiii împărăţiei” (adică iudeii)au rămas neclintiţi în necredinţă până astăzi; şi de aceea sunt împrăştiaţi peste tot pământul, alungaţi de la vetrele lor, urâţi şi dispreţuiţi de popoarele între care se pripăşesc. Şi viaţa lor pe pământ s-a făcut întuneric, plâns şi scrâşnirea dinţilor. Dar în lumea cealaltă, la masa fără de moarte a părinţilor lor, Avraam, Isaac şi Iacov, vor fi mai multe neamuri din toate colţurile lumii decât iudei. Şi în acea lume pentru „fiii împărăţiei „va fi iarăşi întuneric, plâns şi scrâşnirea dinţilor.
Gospodarul smulge vita uscată şi o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte mlădiţe de vie sălbatică. Domnul va despărţi pe fiii răzvrătiţi ai Tatălui lor de Sine în veci, şi în locul lor va înfia pe străini. Şi aşa cel ales va fi lepădat iar cel lepădat va fi ales. Şi cei de pe urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi cei de pe urmă. Iar sutaşului i-a spus Iisus: „Du-te în drumul tău, şi facă-se după credinţa ta”. Şi s-a tămăduit sluga lui chiar în ceasul acela. După profeţie a săvârşit minunea, nu numai ca răsplată a credinţei ci şi ca întărire a marii profeţii. A spus cuvântul, şi s-a vindecat sluga. După cum la zidirea dintâi „Dumnezeu a zis, şi a fost aşa”, acum la zidirea cea nouă, Domnul spune şi se face. Paraliticul pe care nu-l putea ridica toată împărăţia Romei, s-a sculat la dumnezeiescul cuvânt al Mântuitorului şi s-a vindecat. Boala e sluga lui Dumnezeu şi când Dumnezeu spune: „Pleacă”, se duce, iar când spune: „Vino”, vine. Bolnavul s-a făcut sănătos fără leacuri şi unsori, pentru că slujitorul a auzit porunca Stăpânului şi s-a dus. Nu doctoriile şi unsorile vindecă: ci Dumnezeu. Dumnezeu vindecă, fie nemijlocit prin cuvântul Său, fie mijlocit prin leacuri — după credinţa omului. Nici un leac din lume nu poate stârpi boala fără puterea, prezenţa şi cuvântul lui Dumnezeu.
Slavă Dumnezeului Celui Viu pentru fără de număr tămăduirile Sale asupra credincioşilor Săi prin cuvântul Său cel puternic, din vremurile trecute şi din ziua de astăzi.
Ne închinăm sfântului şi puternicului Său cuvânt, cu care zideşte iarăşi, vindecă bolnavii, ridică pe cei căzuţi — toate în Iisus Hristos Fiul Său cel Unul-născut, Domnul şi Mântuitorul nostru şi în puterea Sfântului Duh. Cu ostile îngerilor şi ale sfinţilor ne închinăm Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Nicolae Velimirovici
Din “Predici”, Editura Ileana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!