La mulţi ani, România!

Irina Nastasiu

Astăzi, românii de pretutindeni sărbătoresc 95 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri. Astfel, la 27 martie 1918 Basarabia revenise la Patria Mamă, la 28 noiembrie 1918 fusese rândul Bucovinei, iar la 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia hotărăşte unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul Unit, realizându-se unul din visele de aur ale naţiunii noastre: desăvârşirea statului naţional unitar român.

Cu aproape un veac în urmă, în cetatea lui Mihai Viteazul, se mai scria o filă din istoria neamului românesc. În sumane albe, cu căciuli ţuguiate şi puşti pe umăr, moţii urcau meterezele cetăţii, cântând „Marşul lui Iancu”, „Deşteaptă-te române!”, „Pe al nostru steag stă scris Unire” şi strigând „Să trăiască România Mare!”. Împreună cu ei, se bucura toată suflarea românească.

Astăzi uităm adesea de jerfa înaintaşilor noştri, a celor fără de care România de astăzi nu ar fi existat. Greutăţile ne-au copleşit, unii dintre noi avem rate mari la bănci, alţii încercăm să ne găsim un servici mai bine plătit, iar alţii ne luptăm cu tot felul de boli şi suferinţe. Însă, oricât de încercaţi am fi se cade să rememorăm perioadele de luptă şi jertfă din istoria noastră, căci fără acestea nu avem nicio identitate şi niciun sens. Uniţi în cuget şi-n simţiri, să facem azi o horă a unirii, o horă mare, traversând ţări şi oceane. Şi toţi cei risipiţi în străinătate, şi toţi cei încă adunaţi laolaltă, să ne îmbrăţişăm cu sufletul, căci în noi toţi bate o singură inimă: inima de român!

Idealul celor care au înfăptuit Unirea a avut ca temei această conştiinţă de veacuri a unităţii de neam, limbă, teritoriu, tradiţii şi aspiraţii, comună tuturor românilor de petutindeni. Azi însă am uitat că avem un trecut glorios, a cărui pomenire ni se pare desuetă. Despre eroi nu mai vorbim, de parcă şi de ei ne-am ruşina. Dar să nu uităm că nu putem fi nici europeni şi nici democraţi, dacă nu suntem în primul rând români! 

Un fir roşu ne leagă, indestructibil, de străbunicii căzuţi pe front, bravi români care au împletit credinţa cu patriotismul. Întăriţi sufleteşte de preoţii militari, care săvârşeau Sfintele Liturghii în condiţii vitrege, soldaţii nu se dezlipeau de rugăciune, nici atunci când pericolul morţii era iminent:

«Sfânta Liturghie pentru partea din trupă care se afla în cantonament se oficia în biserica satului unde se afla trupa respectivă sau pe front, în aer liber, într-un loc amenajat dinainte, cu un altar  improvizat.  Unii  preoţi  au săvârşit  Sfintele Slujbe chiar în condiţiile speciale de război. Este emoţionantă relatarea preotului Hodoroabă, care de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a anului 1917, chiar în toiul luptelor, a adunat soldaţii într-un ogor cu păpuşoi la Pufeşti, pe malul Siretului, i-a aşezat în genunchi pentru a nu fi descoperiţi şi a săvârşit Sfânta Liturghie: “În timpul slujbei încep a şuiera pe sus şrapnelele care se sparg la 40-50 de metri. Soldaţii nu o rup la fugă, ci se tupilă jos şi nu pleacă nici unul până   nu s-a terminat rugăciunea. Întreb pe unul din faţă: – Da nu vă temeţi de moarte, camarade? – Nu, părinte; – De ce? – Păi cui e scris să moară, moare şi în fundul pământului…”. Preotul Cicerone Iordăchescu a lăsat mărturie despre “chipul cu totul aparte” în care s-au serbat Sfintele Paşti din 1917 pe front: “Trupa era coborâtă din munţi pentru un repaus. Comandantul nostru, care ţinea ca sărbătoarea Învierii să fie prăznuită cu toată pompa, a dat ordin să se facă, pe o pajişte verde de pe malul drept al pârâului Caşin un umbrar de crengi de brad. Punct la orele 12 noaptea tot umbrarul a fost înconjurat de soldaţi şi ofiţeri, iar în mijlocul lor masa pentru serviciul divin. Corul ofiţerilor a cântat destul de frumos, cum făcuse de altfel şi în Vinerea Mare, la biserica din sat… Înălţătoare sărbătoare, făcută la miez de noapte, în mijlocul naturii, când omul este mai aproape de Dumnezeu ca oricând!» (Radu Mureşanu –Misiunea preoţilor militari în Primul Război Mondial, p. 11)

La rândul lor, ostaşii noştri erau într-o permanentă legătură cu înaintaşii, purtând în conştiinţă exemplul de patriotism şi devotament al acestora. De asemenea, soldaţii ştiau că luptă pentru un ideal sfânt, acela al “mântuirii noastre ca neam”, ideal pentru care erau gata să-şi jertfească oricând viaţa.

«Ori de câte ori au avut ocazia, preoţii s-au străduit să întreţină vie, în inimile soldaţilor, dragostea de neam şi ţară, dându-le exemple de patriotism şi jertfelnicie din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al României. Preotul Hodoroabă, pe când mergea cu icoana în ajunul Crăciunului, întâlneşte întâmplător mormântul Ecaterinei Teodoroiu: “Pe cruce era o coroană de flori veştede; casca ei spartă era legată cu sârmă de cruce. Adun pe toţi soldaţii în jurul mormântului, cântăm Troparul şi Condacul Naşterii, apoi îngenunchem cu toţii şi facem un Trisanghion. Vorbesc, apoi, arătând celor din jur cine a fost fecioara sublocotenent care odihneşte aici…”. De asemenea, în predicile sau discursurile pe care le ţineau cu diverse prilejuri (praznice împărăteşti, sărbătoarea patronului regimentului, parastase, zile naţionale etc.) obişnuiau să asocieze datele din istoria mântuirii cu evenimentele recente. În acest fel, războiul   era prezentat ca “începutul mântuirii noastre” ca neam, un război sfânt pentru îndeplinirea idealurilor naţionale.» (Op. cit., p. 14)

Suntem urmaşi ai acestor români adevăraţi. Ei ne sunt reperul moral cel mai puternic, căci din jertfa lor se trage seva naţiunii noastre. Le suntem însă datori cu ceva: să ducem mai departe lupta pentru unitatea naţională, azi, când românii sunt mai dezbinaţi ca niciodată. Este felul nostru de a le spune că nu i-am uitat şi că-i iubim.

Sursa: http://www.doxologia.ro